Democrația militară și modelul Israel

Războiul se va termina, dar va lăsa loc pentru democrația militară. Poate nu în câteva luni. Într-un scenariu trist și tragic poate dura chiar câțiva ani. Războiul. Democrația militară o vom simți mult mai curând.

Indiferent cât de mult va pierde Rusia, și va pierde enorm, Ucraina nu va ajunge, integral, sub influența Moscovei. Soluția Germaniei postbelice este probabil a fi aplicată la finalul conflictului.

Cum va arăta Ucraina după război este mai important pentru România decât ne imaginăm astăzi. Polonia este deja cu câțiva ani în fața noastră, iar influența ei în diplomația Europei este evidentă. Acolo unde noi practic nu existăm. Polonia a depășit faza „tinerei speranțe” și este deja certitudine. O politică externă solidă, una internă consistentă și capacitatea de a fi relevantă la masă Marilor Puteri.

Rusia va fi cu siguranță vecina noastră, indiferent cât de mult se va împotrivi Vestul. De altfel, în apele Mării Negre suntem deja vecini.

Ucraina va fi un jucător important în Estul Europei. A demonstrat deja că este o putere militară capabilă să se opună Rusiei. Chiar dacă primește ajutor militar mai mult decât consistent, capacitatea Kievului de a se împotrivi agresiunii ruse este evidentă. Drumul Ucrainei post conflict este foarte important pentru România. Dincolo de declarațiile momentului n-ar trebui să uităm că a fost și va rămâne un vecin incomod. Dacă cineva crede că atitudinea față de România va fi dominată de tandrețe și afecțiune în viitor se află în mare eroare. Nu am avut prieteni printre vecini. În general nu avem prieteni.

Ucraina va deveni un „mare Israel”…

După declarațiile eroului Zelensky Ucraina intenționează să se modeleze după Israel și nu după Elveția, când vine vorba de problemele de securitate națională.

Cred că toți cetățenii noștri vor fi marea noastră armată. Nu putem vorbi despre „Elveția viitorului”. Probabil că statul nostru va putea aspira să ajungă acolo. Este nevoie, însă, de foarte mult timp”, a spus Zelensky. „Dar cu siguranță vom deveni un „mare Israel”. Declarația este cel puțin arogantă. Adică Israelul de astăzi este unul mic, iar Zelensky mai face unul, dar mai mare? Sau poate știe el ceva…

Nu vom fi surprinși să avem reprezentanți ai Forțelor Armate sau ai Gărzii Naționale în toate instituțiile. În supermarketuri și cinematografe, vor fi oameni cu arme. Sunt sigur că problema noastră de securitate va fi numărul unu în următorii zece ani” ne-a descris președintele ucrainean viitorul țării de lângă noi.

Iarăși, fiecare e liber să tragă propriile concluzii. Până la urmă indiferent ce spui narativul mass media și al puterii nu poate fi contrazis. Dacă o faci ești putinist sau antidemocratic. Până la urmă nu ne dorim toți să avem libertate și drepturi fundamentale? Apărate de soldați înarmați la intrarea în cinematograf.

Ucraina are nevoie de un cerc restrâns de state gata să o ajute cu nevoile sale defensive, a mai explicat Zelensky.

Avem nevoie de jucători serioși, pregătiți pentru orice. Avem nevoie de un cerc de state care sunt gata să furnizeze orice arme în 24 de ore.” În discursul președintelui ucrainean rareori s-au strecurat cereri de ajutor medical sau umanitar. „Avem nevoie de țări de care depinde cu adevărat politica de sancțiuni, astfel încât acestea să fie elaborate amănunțit în avans.” ne mai spune gardianul Europei.

… România va implementa „democrația militară”

În pandemie străzile erau controlate de soldați înarmați și transportoare blindate. Nu s-a întrebat nimeni ce fel de muniție aveau militarii scoși să patruleze prin orașe. Doar pentru că ne speriase un virus. Dacă era muniție de manevră sau pur și simplu lipsea, ce rost aveau armele? Dacă era muniție de război, pe cine ar fi fost dispuși să împuște? Vreun disperat care se simțea fugărit de coronavirus?

Esența democrației militare, care se implementează încet, dar sigur în România, a fost definită clar de Zelensky. Noi oricum ne apucasem serios de treabă, de mai mulți ani. Deja avem un lucrător al serviciilor secrete la fiecare 500 de cetățeni. Practic fiecare străduță are propriul ei „supraveghetor” din umbră.

În România, democrația militară este deja un fapt recunoscut. O țară în care legea este opțională pentru „elite” la ce fel de democrație poate spera?

Eludarea legii de către aleși” este deja banală. Procuratura este subordonată intereselor personale sau de partid. Curtea Constituțională sau Instanțele sunt instrumente ale Puterii. Armata este politizată și aflată la discreția generalului Ciucă. Poliția este brațul înarmat al clanurilor interlope. Mass media este la dispoziția celor care plătesc mai mult. Sănătate sau educație nici măcar nu îndrăznim să mai avem.

Ciuca impune la București democrația militară, în timp ce autocratul de la Moscova trece la „socialismul militar”.

Suntem decuplați de Europa civilizată. Astăzi, 9 Mai, doar Federația Rusă și România „celebrează Ziua Victoriei”. Pentru aliații și partenerii noștri din Vest capitularea Germaniei naziste este aniversată la 8 Mai.

Ziua Europei este sărbătorită la 9 Mai. Data la care Robert Schuman a avut discursul despre Europa liberă, unită și prosperă. Adevărul este că nu avem nicio legătură cu libertatea și prosperitatea în România dezbinată.

O țară în care analfabetismul și incultura tind să devină obiective guvernamentale. O națiune care-și privește indiferentă sfârșitul într-o atitudine cataleptică imposibil de întrerupt. Imaginea și definiția noastră sunt cuplul prezidențial și atitudinea celor din jurul lor.

O grosolănie de buchet

Statele Unite nu sunt vinovate de situația României. Ce vină are Washington-ul că toți liderii cu care interferează la București sunt niște pramatii suspecte de trădare?

Putem înjura America pentru achiziții de tehnică militară veche sau proastă sau ne putem declara revoltați pentru contractele păguboase cu diverși investitori „strategici”. Dar avem voie să-i și invidiem că, dincolo de preocupările politice și corporatiste, în Statele Unite primează interesul național. Ală care la noi nu există.

Jill Biden a venit la București nu doar pentru că așa se vizitează coloniile. Are responsabilități. Pe care și le asumă. Carmen Iohannis este inexistentă în România. O nevastă plimbată, pe banii noștri, în excursiile culturale externe.

Implicarea în viața socială a profesoarei din Sibiu este inexistentă. NULĂ. Jill Biden a venit de peste Atlantic să viziteze câțiva refugiați ucraineni. Putem să-i spunem exercițiu de imagine. Carmen Iohannis nu a vizitat nimic, în România.

Putea să meargă lângă refugiații din Vama Siret. Să viziteze copiii militarilor decedați în accidentele aviatice din martie. Uciși de inconștiența unui stat care-și trimite militarii în misiuni sinucigașe. Carmen Iohannis nu și-a asumat niciodată rolul de „primă doamnă”. Atunci de ce mass media obedientă o numesc așa?

Meltenismul nostru este fără margini. Lăsând la o parte ținuta soaței prezidențiale, un amestec de servilism și kitsch, „scena buchetului” este de un prost gust ordinar.

În România există convingerea că șeful este fericit dacă nevasta lui e mulțumită. „Îi dăm doamnei Carmen un buchet mare, pe opulență și colorat, iar la americanca aia de vine unul alb, mult mai mic. Să vadă șefu’ ce atenți suntem. Sărutăm și mânușițele, suntem cavaleri, ce dracu!” Exemplul generalilor Armatei care pupau mâinile Elenei Udrea pe treptele Universității Naționale de Apărare, când ministresa era doctorand acolo. O senzație generală de greață și dispreț care trece greu.

Lasă un răspuns

Blog at WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: