Ipocrizia politicienilor nu are limite, naționalitate sau credință. Politicianul are doar pașaport către demagogie și arivism. Majoritatea, ca să nu fim acuzați de absolutism. În general, politicienii sunt niște indivizi loviți de paradox. Entități care, deși au personalitate juridică, trăiesc într-un permanent dispreț față de normele juridice și sunt total lipsiți de personalitate.
Cele mai multe partide politice sunt o masă amorfă de cetățeni adunați sub umbrela unei fracturi de logică. Deși revendică democrația, ca principiu de existență al formațiunii politice, renunță la drepturile fundamentale și se topesc într-o gloată condusă discreționar. Nu este doar cazul PSD, PNL sau UDMR în România. Este o axiomă aplicabilă tuturor națiunilor care pun partidul și nu Omul în centrul sistemului electoral.
În Republica Moldova trăiesc aproape la fel de mulți cetățeni care suferă pentru desprinderea de România pe cât sunt cei care simt dragoste pentru Moscova. Poate că sunt chiar mai mulți cei din urmă. La fel cum în România sunt mai mulți maghiari loiali Budapestei decât sunt cei care iubesc Bucureștii. Ce-i drept avem și mulți români care iubesc trădarea mai mult decât vatra satului.
Patriotismul deșănțat și lacrima mincinoasă, care curge de grija Moldovei sau României (depinde pe care mal al Prutului se întâmplă „suferința”) au realizat, cel puțin la nivel politic, unirea celor două surori. Altfel, de la Chișinău până la București declarațiile sforăitoare sunt singurele realizări notabile ale liderilor ultimelor 3 decenii.
Moldo-ivanii și româno-americanii
Unirea cu Moldova, așa cum o înțeleg unii, deplină și integral, este o utopie. Cine dorește să cloneze un Donbas între Nistru și Prut poate insista într-o astfel de direcție. Altfel, dacă este să fim corecți și realiști, sunt mai multe șanse să fuzioneze AUR și UDMR.
Totuși, Moldova și România au ceva, în afara istoriei și culturii, care le leagă indiscutabil. Au un nucleu de patrioți care cred cu convingere în identitatea comună a celor două națiuni. Este un filon patriotic pe care liderii de la București și Chișinău sunt obligați să-l întrețină.
Guvernele de la București, ale ultimilor 30 de ani, nu au făcut nimic pentru comunitatea românilor din Ucraina. Astăzi se tăvălesc de grija ei. În general politicienii noștri nu fac nimic în sprijinul românilor aflați peste hotare. Cu excepția anilor electorali, când se topesc de dorul celor din diaspora. Asta deși majoritatea celor plecați au fugit tocmai de nemernicia și ipocrizia politicienilor noștri.
Aurescu, Ciucă și Iohannis se usucă de grija Moldovei. Este un val general-democratic în siajul căruia se așază și ai noștri. În fapt, direcțiile politicii externe ale României sunt simple: dragostea față de partenerul strategic și grija față de „frații de peste Prut”. Restul e… poveste.
Ipocrizia politicienilor de pretutindeni este perfect ilustrată în editorialul lui Alecu Reniță: „Moldo-ivanii. Pe două scaune… stricate și rușinoase”. Nu e nevoie să extrapolăm sau să citim printre rânduri, nimic nu este diferit la București. Dacă cineva avea dubii privind ADN-ul comun al celor două popoare, politicienii noștri le risipesc.