Marșul către dictatură nu este doar o figură de stil. În România crizelor medicale, sociale sau de securitate dictatura se instalează discret, iar poporul aplaudă frenetic. Nu este deranjat de aroganța și nerușinarea guvernanților. Nici nu-l înspăimântă perspectiva ca serviciile secrete să facă din fosta Securitate o amintire plăcută. Avem pâine și circ, nimic nu mai contează.
„Statul sunt eu, Ciolacu Marcel!”
Masele freamătă de nerăbdarea sosirii voucherelor izbăvitoare. Puțini se întreabă care este prețul pe care-l plătim pentru mita guvernamentală. În esență despre asta este vorba, Guvernul își mai cumpără câteva luni de liniște cârpind sărăcia. Nimănui nu-i pasă că tot cei care le primesc le decontează ulterior. Nimic din ce oferă statul nu este gratuit. Mărinimia statului îl sărăcește și mai mult pe nefericitul care se bucură de resturile aruncate de boieri.
S-a scris consistent pe marginea umilințelor la care ne supun guvernanții. Nu se întâmplă nimic. Putem dezbate la nesfârșit, statul își vede de propriile interese. Ciolacu ne-a spus foarte clar „venitul dumneavoastră fiind impozitat acum 10% îl ducem la 15%. Eu, stat, în schimb vă las ca cei 5% să decideți dacă mi-i dați mie, statului, sau îi cheltuiți pentru…”, iar aici va urma un segment îngust de investiții eligibile.
La fel cum se întâmplă cu voucherele care sunt… carduri. Statul a comandant 2,5 milioane de carduri. Poate le alimentează și cu bani, dar e puțin probabil ca jumătate din ele să fie vreodată utilizate. Trei firme au primit contracte, prin încredințare directă, pentru realizarea cardurilor, care pot fi utilizate… cu limitări. În primul rând, nu sunt transmisibile. Apoi trebuie validate pe site-ul companiei emitente. În cele din urmă, se utilizează exclusiv în magazinele „partenere”.
Un alt „pachet”, prin care se aplică un plasture sărăciei, este ajutorul de 700 de lei. Îl primesc doar pensionarii cu venituri până în 2000 de lei (sau 2500 că Ciucă nu s-a decis încă). Angajații care primesc doar 1524 lei, salariul minim pe economie, nu se încadrează. Suntem o țară de ghinioniști.
Pentru cei care aveau dubii, Ciolacu e Statul, așa că face ce dorește. În general, Partidul Unic nu are limitări. Nici imaginație nu are, decât pentru a conduce țara în marș către dictatură.
Democrația, anticamera dictaturii
Democrațiile sunt caracterizate de dezbateri aprinse, dar pașnice, între o varietate de partide politice și grupuri de interese. Într-o democrație sănătoasă, partidele sunt de acord să facă compromisuri. Până când interesele se poziționează într-un dezacord de unde dialogul nu mai este posibil. Când arena politică nu mai acceptă compromisul, lupta pentru putere se reduce la dominarea unui grup asupra celuilalt.
În unele situații, cum ar fi cazul unui colaps economic major sau al unei înfrângeri militare semnificative, alegătorii pot căuta opțiuni extreme în partide sau coaliții politice care promit să salveze țara de marasmul economic sau politic, de obicei prin mijloace autoritare. Costul, adesea neprevăzut al acceptării acestor soluții, este, însă, că ele tind să distrugă principiile democratice odată ce intră la putere.
Dictatura se poate instala într-o democrație pe mai multe căi. Întotdeauna discret și fără ca poporul să fie conștient de ștreangul pe care singur și-l așază la gât. Democrația a oferit, constant, mai multe alternative dictaturii decât aristocrația.
O modalitate de instalare a dictaturii este controlul polilor de putere. Păstrarea aparențelor. Mai întâi are loc divizarea opoziției care prezintă riscuri sau amenințări. Urmată la scurt timp de fuzionarea grupărilor de interese, din partide aparent divergente, sub o singură cupolă. Cel mai ușor se realizează o astfel de „fuziune” la adăpostul interesului național și amenințărilor iminente la adresa securității.
În România s-a eliminat până și farsa jocului politic atunci când social-democrații și liberalii au constatat că au idealuri comune: jaful național și marșul către dictatură.
De la dictatura poporului la democrația elitelor
Democrația, în înțelesul antic al conceptului, este o utopie. Societatea modernă nu are mecanisme și nici disponibilitate pentru a aspira către o democrație reală. Este o semi-democrație în care masele își exprimă sufragiile voluntar, dar conducerea este realizată de aristocrația elitelor, uneori chiar în detrimentul votanților. Cei care ocupă poziții importante în conducerea politică, afaceri, finanțe, religie sau armata dispun discreționar de resurse și putere.
Democrațiile se transformă în dictaturi atunci când elitele simt că organizarea socială existentă nu mai „funcționează” în sprijinul lor. Poporul manifestă tendințe de revoltă și tinde să amenințe interesele lor financiare sau politice. Ca urmare, elitele pot căuta alternative non-democratice care să le protejeze bogăția, statutul sau influența politică de a fi luate de elitele rivale sau chiar de alegătorii medii.
Aceste alternative nedemocratice pot lua apoi puterea printr-o varietate de metode. Unul dintre mijloace este să folosești democrația împotriva ei înșiși. În această situație, un anumit partid câștigă alegerile și apoi își folosește poziția de lider al guvernului pentru a reduce drepturile democratice, cum ar fi anularea viitoarelor alegeri.
Partidul nazist, ales democratic cu 33% din voturi la alegerile parlamentare din 1932, a făcut exact acest lucru în 1933, când a folosit starea de urgență pentru a adopta măsuri autoritare în numele menținerii ordinii publice, inclusiv interzicerea tuturor partidelor politice de opoziție.
Întâmplător sau nu regăsim similarități dramatice în România. De la delictul de opinie și cenzura presei până la eliminarea opoziției sau transformarea poporului în servitor și turnător, toate ne trimit cu gândul către democrația nazistă sau stalinistă.
Jugul pe care îl acceptăm resemnați
În jurul nostru democrațiile cad la umbra declarațiilor despre apărarea… democrației. Europa întreagă admiră marșul către dictatură, unii sunt chiar fericiți.
Ungaria este un caz profund de declin democratic către iliberalism, dacă nu o alunecare spre autoritarism. Premierul Viktor Orban și partidul său, Fidesz, aplică o combinație de demagogie populistă și politică nocivă. România susține, prin UDMR, partenerul de guvernare al Partidului Unic, un regim care se îndepărtează tot mai periculos de Occident.
Într-un asalt asupra opiniilor politice divergente din Ucraina, președintele Zelensky a interzis activitatea marilor partide politice de opoziție, după ce a susținut că au legături cu Rusia. El a anunțat și fuziunea tuturor canalelor TV din țară, în numele implementării unei „politici informaționale unificate”, creând astfel un monopol guvernamental asupra mass media.
Discuțiile despre democrație în Turcia sau Rusia sunt mai mult bârfe și utopii. Niciuna nu a fost vreodată cu adevărat democratică și nu crede cu convingere în democrație. Acceptă dictatură și se mulțumesc să le fie livrată într-un ambalaj pe care scrie „democrație originală”.
În România cad zilnic redutele democrației, iar poporul aplaudă frenetic marșul către dictatură. Când jurnaliști cu opinii divergente și aflați deseori în opoziție ajung să exclame „Români, chiar vi se pregătește ceva!” sau „Securitatea pare mai democrată” amenințarea este mai mult decât teoretică sau virtuală.
Nu aveam așteptări foarte mari. Totuși, ceva se întâmplă dacă nerușinarea și insolența au atins nivelul actual. Aroganța serviciilor și dezinvoltura cu care își subordonează România depășesc agresivitatea și impertinența regimurilor dictatoriale de tristă amintire. Din „lider regional” România tinde să ajungă „mica Rusie”.
Nu dorim sau nu putem să ne alegem lideri care să iubească România? Ar fi trist să constatăm că cei aflați astăzi la putere sunt tot ce poate oferi mai bun poporul român în materie de conducători.
1 comentariu