Resursa umană este importantă pe timp de pace și în război. Pentru Armată este esențială. Forțele active sunt primul val. Fără rezervă, care să suplimenteze necesarul și completeze deficitul, războiul este pierdut înainte să înceapă.
Dincolo de retorica propagandei situația Ucrainei este puțin probabil să se îmbunătățească. Ajutorul militar pe care-l primește nu poate modifica balanța de forțe. Infrastructura strategică este, în mare parte, distrusă. Cu tot efortul Vestului, Ucraina înlocuiește cu dificultate tehnica pierdută, dar, cel mai important, nu poate regenera resursa umană.
În România a devent sport național atacul asupra militarilor în rezervă. Veniturile acestora sunt doctrină electorală. Strategii partidelor au ajuns la concluzia că sintagma „pensiile speciale ale militarilor” are un impact deosebit asupra maselor. Și o rostogolesc, indiferent de consecințe. Nu contează războiul sau amenințările de securitate, important este să aibă mulțimea un subiect pe care să-l sfâșie.
„Armata e cu noi!”
Majoritatea susține diminuarea veniturilor unor categorii în speranța că surplusul îi va fi transferat. Foarte puțini sunt interesați de bunăstarea generală, important este confortul personal. „Să moară vecinul, să-i iau capra” este esența înțelepciunii contemporane.
În pandemie au fost limitate sau cenzurate opiniile contrare narațiunii oficiale. Polemica sau dezbaterile despre conflictul din Ucraina sunt ostracizate. Iohannis și Ciucă pun presiune pe mass media considerate ostile până când jurnaliștii incomozi sunt eliminați. În schimb, nimeni nu reacționează la atacurile concertate asupra militarilor.
Politicienii se întrec în declarații de dragoste, dar niciunul nu-și asumă poziții tranșante pro-militari. Câți au încercat onest să se aplece asupra problemelor Armatei? Cei mai mulți folosesc subiectul exclusiv în interes personal. Toți se ascund în spatele unor fraze alambicate. Mai bine să fie acuzați de incoerența discursului decât nevoiți să susțină o părere personală.
Am tot scris despre modul în care Armata a devenit feuda unui personaj toxic, un individ fără scrupule, lipsit de integritate și loialitate. Vom continua. Nu trebuie asociată Oștirea cu ariviștii și oportuniștii ei.
Ciucă este, însă, doar vârful icebergului, sub el se află un întreg eșafodaj. Construit cu migală și susținut de corifei și cohorte de ieniceri. O rețea pentru care Armata este sursa unor oportunități de prosperitate. Complicitatea, însă, e (aproape) generală.
Cei mai mulți dintre militari nu au protestat și nu s-au revoltat când Armata a fost subordonată mizerabil jocului politic. Și astăzi întâlnim militari, activi sau în rezervă, care să găsească justificare modului abject în care Ciucă a făcut politică îmbrăcat în uniformă. Sunt zeci de generali sau colonei care nu se declară dezgustați de lipsa de onoare a celui care a declarat „nu voi face niciodată politică”.
Declarativ, resursa umană din Armată este prioritatea fiecărui nou ministru. În realitate militarii sunt eternii sacrificați.
„Născut talent, ucis speranță”
Este adevărat, a existat un val legitim de speranță care a estompat cumva lipsa de caracter a eroului de la Nasiriah. Ascensiunea lui Ciucă până la vârful puterii promitea stoparea, dacă nu eliminarea, nedreptăților la care au fost supuși militarii în ultimele decenii.
În schimbul interzicerii sau limitării unor drepturi fundamentale militarii au fost printre cei mai prost plătiți bugetari. Nu a existat nicio perioadă în democrația post-decembristă în care militarii să fie altundeva decât la coada grilei de salarizare.
Obligați să se instruiască în condiții mizerabile, să trăiască în spații insalubre, să accepte misiuni și sarcini în care și-au pierdut viața, militarii au răbdat, au tăcut și au sperat.
Puțin probabil să fi așteptat vreun ostaș opulență și bogăție. Militarii au făcut întodeauna parte din clasa de mijloc. Restricțiile și privațiunile le-au limitat accesul la afaceri sau surse suplimentare. În schimb, Statul, conștient de importanța Armatei, le-a garantat un nivel de trai decent în activitate și după retragere. Din vremea Imperiului Roman și până astăzi, națiunile civilizate și-au respectat Armata.
Ciucă era promisiunea că, în sfârșit, Armata are un camarad care să-i susțină cauza. Unul care să iasă și să articuleze adevărul despre situația celor în activitate și în rezervă.
Să spună că veniturile militarilor în rezervă și retragere nu sunt nici pensii și cu atât mai puțin „speciale”. Sunt o rentă viageră pe care poporul, prin instituțiile sale reprezentative, s-a angajat să o acorde celor care au jurat să apere țara „cu prețul vieții”. Contractul militarului nu este cu PSD sau PNL cu Iohannis sau Ciolacu! „Armata este subordonată exclusiv voinței poporului”.
Politicieni cu gulere albe sau stele de general
După câțiva ani în care au așteptat ca Ciucă să-și coboare privirea către ei a venit timpul să accepte un adevăr dureros: ce se naște politruc așa rămâne toată viața!
Oștirea nu ar trebui să stea cu mâna întinsă. Să aștepte firimituri de mărinimie de la cel care a pus-o în genunchi.
Nu va primi nimic. Promisiuni, tergiversări, lozinci sau cuvinte goale. Atât. Actuala clasă politică, condusă de același Ciucă, este în opoziție cu Țara. De la demnitari și parlamentari, până la cei care-și ascund sub cascheta de general pasiunile politice, toți au o singură deviză: „interesul personal prevalează”.
Politizarea Armatei a pervertit-o, a îndepărtat-o de esența și valorile ei. Ingerințele au produs generali de carton și falși academicieni. Sfertodocți fără coloană vertebrală și incapabili de opinii sau poziții ferme și radicale. Implicarea politicului a făcut din Armată vehicul electoral și sinecură pentru personaje mediocre, neveste și amante.
Cei care ar trebui să susțină dreptul militarilor la un trai decent au înțeles cum să se cupleze la beneficiile pe care le aduce o funcție importantă. Nu le pasă că s-au vulnerabilizat și au devenit instrumente docile în mâinile păpușarilor. Și-au căpătuit nevestele și odraslele, rudele și afinii, pe căi oculte și în condiții care ridică serioase suspciuni de corupție și trafic de influență, au devenit sclavii sistemului, dar le este indiferent.
Gl.bg. Roșu Valeriu este locțiitorul șefului Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, iar col. Stoica Romică este șeful Direcției calitatea vieții personalui. Am scris (aici) despre cum au înțeles ei că este vorba de „resursa umană” din propria familie, căreia, ce-i drept, i-a ridicat nivelul calității vieții. Altfel, în ultimii cinci ani de când sunt în structurile menționate, ce rezultate concrete au? Tergiversarea aplicării unor norme legale, uneori și câte doi ani, sau organizarea unor ședințe, obligatorii, dar fără niciun rezultat, sunt singurele „realizări”.
Adevărul de care ne ascundem
Săptămâna trecută a avut loc, la Cercul Militar Național, o altă activitate care promitea să ofere de doi bani speranță militarilor în rezervă. Atât de mare este lipsa de respect și dezinteresul încât nici aparențele nu mai prezintă importanță. În afara unui secretar de stat, abia instalat în funcție, nu a participat nicio persoană din sfera decizională. (detalii aici)
Dezamăgire mare. Nu doar printre cei prezenți. Unii au avut curajul să sublinieze insolența celor care au refuzat participarea. Cei mai mulți au păstrat o atitudine neutră. Foarte puțini sunt dispuși să accepte adevărul: insusccesul este singura garanție și constantă a demersurilor militarilor în rezervă.
În condițiile actuale reușesc doar să stârnească furtună într-un pahar cu apă. Reinterpretări ale shakespearean-ului „mult zgomot pentru nimic”. Cei care nu sunt conștienți de futilitatea eforturilor sunt captivi iluziilor sau încă așteaptă să se cupleze la conductele sistemului.
„Să faci la nesfârșit același lucru așteptând rezultate diferite”, Einstein spunea că e nebunie, iar Jonathan Swiftt prostie…
Resursa umană din Armată, activă sau în rezervă, primește respectul de care are parte întregul popor. Despre cum sunt alimentate iluziile militarilor în rezervă în următorul articol (aici).
1 comentariu