România modernă, o federație de triburi

Anunțuri publicitare

Unele țări sunt doar o federație de triburi sau clanuri chiar dacă statul este „național”. Unirea teritorială nu este garanție pentru cea culturală sau socială.

Comunismul ne-a inoculat atât de adânc ura în suflete încât orice scânteie scoate la suprafață avalanșe de dușmănie și aversiune. Partidul cultiva cel mai acerb „ura de clasă”. Muncitorimea și proletariatul trebuia neapărat să fie în opoziție cu intelectualitatea și capitalismul.

Federalizarea poporului

Niciunul din liderii de după revolta din decembrie 1989 nu a fost capabil să ne vindece de ură.

Iliescu venea din același sistem. A vopsit comunismul în culorile social-democrației, dar a rămas fidel sistemului care l-a format. Iliescu n-a reușit niciodată să se elibereze de tarele socialismului științific. Are pe conștiință nu doar convulsiile din anii 90, dar și apariția celei mai feroce clase sociale din România: baronii locali.

Constantinescu a avut un mandat pe cât de anost pe atât de măcinat de crize și dileme. Șansa unei construcții care aduna partidele istorice s-a irosit în scandaluri și lupte interne. Iluzia coalițiilor, ca unică soluție salvatoare, încă mai bântuie România. Nu suntem capabili să propunem un proiect integrat, trăim pe mai departe drama statelor medievale românești.

Băsescu și Iohannis au făcut din ură și dezbinare obiectivele celor douazeci de ani irosiți de România. Întreaga lor activitate a fost sau este o sumă de acțiuni și decizii care au urmărit exclusiv interesul personal. Iohannis nu a făcut decât să exploateze un sistem pe care l-a creat Băsescu. Nu a încercat să repare nimic, dimpotrivă a făcut din „statul paralel” eminența cenușie a României.

Toți președinții României post-decembriste au exploatat incapacitatea noastră de a ne elibera de ostilitate și dezbinare. N-am avut șansa unui lider care să-și asume rolul de coagulant al națiunii. Am avut doar indivizi care și-au dorit funcția cea mai importantă din stat pentru orgoliu sau vanități personale. Toți liderii ultimului secol au păstrat România la nivelul unei federații de triburi.

O federație de triburi și cnezate

Identitatea noastră este o sumă de diferențe culturale și convulsii politice.

Avântul nostru naționalist ne obligă să revendicăm o istorie milenară. A cui? Moștenirea noastră este despre istoria unor grupuri de oameni care au locuit în acest areal.

Unitatea, independența și suveranitatea națiunii române au o istorie care nu depășește două sute de ani. La începutul secolului XIX, când începea nașterea României ca națiune modernă, Statele Unite aveau o Constituție care aduna deja câțiva zeci de ani. Astăzi, noi nu reușim, încă, să ne manifestăm ca o națiune, ei continuă să aibă aceeași Constituție.

Ne-am adulat călăii și ne-am recompensat trădătorii. În schimb, ne-am condamnat la moarte sau umilințe liderii care au încercat să ne ridice de la nivelul unei populații către cel al unei națiuni. Ne place să rămâne o federație de triburi.

În acest spațiu geografic liderii cu viziune și capabili de sacrificii s-au născut rar și au fost permanent vânați. De trupele de ocupație, de adversari sau pur și simplu de indivizi lacomi sau invidioși. Ferocitatea cu care corupția își apără baronii sau grofii nu va fi egalată niciodată de cei care ar trebui să-și apere liderul onest și cinstit.

În jurul celor veroși fac scut argații și arnăuți capabili să trădeze pentru câțiva arginți. Este incredibilă solidaritatea corupților și a slugilor care primesc firimturile abuzurilor lor. La fel cum este inexplicabilă dezbinarea și dezinteresul celorlați pentru liderul care nu promite decât bun-simț și echilibru.

Democrația, o dictatură a naivității

O comunitate formată din 1000 de persoane va fi întodeauna subordonată, condusă, manipulată de o minoritate formată din 5-10% cei mai ariviști și oportuniști membri. Cei din urmă au determinare, sunt dispuși la orice pentru a-și atinge scopurile, au obiective clare și, cel mai important, au o solidaritate indestructibilă.

Majoritatea va fi împărțită în grupuri care ulterior vor fi asmuțite să se sfâșie reciproc. Vor consuma energie și resurse pentru a se lupta fraticid ignorând cauza dezastrului si sărăciei. În tot acest timp cele 50-100 persoane corupte vor gestiona resursele și se vor bucura de tot ce produce grupul.

A fost rețeta aplicată în urmă cu mai bine de 32 de ani. Milioane de oameni manifestau în stradă, își puneau cu inconștiență viața în pericol, pentru ca în culise, câteva sute să deturneze dramatic ideea și convingerile care au făcut posibilă pseudo-revoluția.

Poporul nu știe niciodată ce-i trebuie și cum arată binele care să-i ofere bunăstare și îmbelșugare. Întotdeauna apare grupul providențial care reclamă că deține calea către belșugul general.

„Tranziția este doar o perioadă temporară. Trebuie să acceptăm austeritatea și să dăm dovadă de solidaritate”. Cu discrete variațiuni este același discurs pe care îl auzim tot timpul.

Cei mulți suferă și se afundă în sărăcie așteptând o iluzorie prosperitate. Fiecare an începe cu promisiunea că este ultimul de restriște și că următorul va fi, cu certitudine, unul mai bun.

În tot acest timp, minoritatea redistribuie resursele, exclusiv către nucleul dur care o susține și structurile represive care o apără.

Pentru a avea succes o astfel de organizare statală, România este important să rămână o federație de triburi.

Istoria unui Bulevard

Corneliu Coposu a fost unul din liderii care se nasc rar într-o națiune. Aproape două decenii a rezistat tenativelor sovieticilor și complicilor români de a-l elimina. A trăit un calvar greu de imaginat, dar aproape firesc dacă realizăm prin ce au trecut majoritatea liderilor noștri. Cei onești, care și-au păstrat în viață busola morală.

Torționarii și călăii lui Coposu, mai ales cei morali, nu au fost niciodată pedepsiți cu adevărat. Cele câteva încercări firave au sfârșit lamentabil.

Corneliu Coposu a venit la sediul CC al PCR, în 22 decembrie 1989, și a încercat să intre în contact cu echipa care se considera îndreptăţită să ia puterea. A fost îndepărtat. Scena este relatată inclusiv de unul din oportuniștii momentului.

În cartea sa, „Libertatea ca datorie”, Petre Roman povestește: „La un moment dat a fost anunţată sosirea lui Corneliu Coposu. (…) „Să plece!” au strigat, aproape simultan, Bârlădeanu şi Iliescu.” Anterior Brucan avusese și el o reacție, chiar mai vehementă „Ce să caute ăsta aici?… N-are ce căuta!”. Același Brucan care în 1949 cerea condamnarea la moarte a lui Coposu.

În viață, Coposu a fost marginalizat, torturat, contestat. Deseori linșat public. Perioada comunistă a însemnat 17 ani de detenție în 18 locuri diferite și alți 25 de ani de umilințe și supraveghere securistă.

Fără bulevardul care îi poartă numele majoritatea tinerilor „liberi și frumoși” n-ar fi auzit de el. Cine mai are timp astăzi să facă incursiuni prin istorie? O federație de triburi se întreține prin marginalizarea trecutului.

Parada fariseilor

În România, unitatea este clamată doar în zilele aniversare. Ziua Națională ne oferă spectacolul grotesc al „elitei politice” cocoțate în tribuna oficială, așteptând onorul trupelor prost echipate și înzestrate. Nici măcar atunci nu celebrăm națiunea. Cocarda tricoloră și mâna dusă ipocrit la piept sunt elementele definitorii ale patriotismului de paradă. Singurul de care sunt capabili politicenii noștri.

Dacă nu acceptăm că încă nu suntem o națiune, că unirea noastră nu este încă împlinită vom privi mulți ani cum ne exploatează cei de la tribuna oficială.

Dacă nu realizăm că suntem doar o populație cu rădăcini comune și ceva similarități culturale vom continua să ne bucurăm doar câteva zile pe an. Atunci când stăpânii ne acordă dreptul să ne închipuim că suntem o națiune.

În fapt suntem doar o mulțime care la anumite intervale schimbă torționarii și se lasă mutată dintr-un penitenciar în altul.

https://www.facebook.com/politicaapocalipsei

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Blog at WordPress.com.

Exit mobile version