La începutul lunii ianuarie 2015, președinte României și liderii principalelor partide semnau „Pactul pentru Apărare”: „…cei prezenți s-au angajat să susțină atingerea în 2017 a unui nivel de minimum de 2% din PIB pentru Apărare și să păstrăm această sumă ca un minim pentru cel puțin 10 ani…” anunța, plictisit, Iohannis.
Nu trecuse un an de când Tândală, candidat la președinție, își declara ferm poziția față de Armată, în cartea autobiografică „Pas cu pas”: „Armata? O pierdere de vreme! În armată începi să coși singur un nasture, să-ți coși o cămașă. Sunt singurele lucruri pe care le-am învățat în cazarmă”. O confesiune publică a șefului CSAT.
Din cei șapte lideri care semnau „Pactul pentru Apărare”, cinci ocupă (încă) funcții importante în Stat. Klaus Iohannis (președinte), Alina Gorghiu (președinte al Senatului), Hunor Kelemen (vicepremier), Cătălin Predoiu (ministru al justiției) și Daniel Constantin (deputat) s-au angajat în anul 2015 în numele unor partide, nu „pe persoană fizică”.
În aceeași lună, ianuarie 2015, dottore Ionel Ciucă prelua conducerea Statului Major General, cea mai înaltă funcție a unui militar în activitate. Același Ciucă „al nostru” era numit, în octombrie 2019, ministru al apărării, iar doi ani mai târziu premier al României.
„Pactul pentru Apărare” acoperă o perioadă în care toți cei enumerați anterior au fost direct responsabili de modul în care angajamentul formal era transformat în rezultate concrete.
Ce avem după șase ani de „2% pentru Apărare”?
Într-un singur an (2020 cu 2.01%) s-a atins ținta propusă (detalii aici). Anul trecut s-a alocat pentru Apărare 1.75% din PIB, cel mai mic procent de la semnarea Pactului.
De afirmația lui Iohannis „Armata este un furnizor de securitate, dar poate să fie și un furnizor de dezvoltare economică” s-a ales praful. Industria de apărare a României este „admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”.
„Așa, fă, să te respecte, dă-te dracului!”
Replica aparține grupului Vacanța Mare, dar își găsește locul imediat.
În cei doi ani care au precedat „Pactul pentru Apărare” conducerea Armatei nu a fost capabilă să elaboreze un plan consolidat, coerent și integrat de angajare a sumelor pe care urma să le furnizeze Bugetul. Începând cu anul 2017 au fost cheltuite miliarde pe programe de înzestrare care au înregistrat doar eșecuri, scandaluri sau anchete penale.
Armata României s-a aflat în poziția unui nevoiaș care câștigă la Loterie (copleșit de noroc, dar lipsit de discernământ, irosește banii cu inconștiență).
Proceduri desfășurate oneros, angajamente cu furnizori europeni anulate pentru a fi semnate altele cu partenerul strategic, achiziții de tehnică veche sau scoasă din uz etc… Problemele se cunosc și vor ocupa mult timp agenda publică. Va veni o zi când vor atrage (serios) și atenția DNA, dar mai durează.
În ianuarie 2015, dincolo de tehnică și echipamente, Iohannis se arăta interesat și de ostașii noștri. „Le arătăm, prin acest Pact, militarilor români că îi respectăm și că dorim să le îmbunătățim condițiile de muncă, prin asigurarea finanțării pentru pregătire și înzestrare”.
A fost singura declarație publică în care Iohannis a asociat militarii români cu respectul. Deși este comandantul Forțelor Armate Iohannis n-a ieșit niciodată să susțină cauza militarilor.
Cu un general, fost șef al Apărării, în fruntea Guvernului, și un președinte decuplat de Oștire, Forțele Armate traversează cea mai cumplită perioadă de după războaiele mondiale.
În cei 40 de ani de comunism Armata a fost obligată să desfășoare și alte activități decât cele militare (agricultură, irigații, minerit, construcții etc). Asociată efortului general, Armata avea (încă) parte de respect și recunoaștere socială.
Solda era decentă, familiile militarilor aveau protecție și nimeni nu îndrăznea, în perioada comunistă, să anuleze moștenirea lăsată de Cuza: pensiile militare de stat.
Protestele militarilor, între demnitate și normalitate
Nu suntem nostalgici, doar constatăm diferențele. Perioada amintită a fost una care i-a asigurat o copilărie liniștită și lui Marcel Ciolacu (precaritatea studiilor nu e vina părinților).
Deciziile privind viitorul României, securitatea și siguranța granițelor, viitorul Oștirii și al militarilor depind, astăzi, de voința președintelui Iohannis, a generalului Ciucă și a lui Ciolacu, urmașul unui ofițer de carieră.
Teoretic, militarii ar putea fi optimiști. Practic, este o tripletă nocivă care sacrifică Armata pe altarul intereselor personale.
Au soluții militarii pentru a-și susține singuri cauza? Fără îndoială! De la protestul public până la cele mai subtile forme de vătămare a intereselor partidelor care încearcă distrugerea Armatei.
Sunt voci care susțin că ieșirea militarilor în stradă ar fi lipsită de demnitate. Poate că au dreptate. De cele mai multe ori astfel de acțiuni au alunecat către manifestări vulgare. Au fost aruncate în burlesc și ridicol chiar de către participanți. Dansul pinguinului în Piața Victoriei sau celebrul „ieși afară javră ordinară” sunt mai mult derapaje reprobabile decât forme de protest.
Acțiunile conduse de sindicate au sfârșit invariabil în compromisuri și nu au produs nimic concret pentru cei care le-au susținut. Cu foarte puține excepții, sindicatele sunt doar o trambulină către prosperitate și sinecuri politice pentru liderilor lor. Exemplele sunt trist de multe.
Aceleași nemulțumiri sunt îndreptate și împotriva conducerii structurilor asociative din sistemul național de apărare/ SNAP. După sute de întâlniri și dezbateri cu șefii instituțiilor … niciun rezultat concret. Absolut nimic!
Minciuni și condescendență fals afabilă ascunse în spatele unor platitudini sau eterne promisiuni.
Provocați-l pe oricare dintre liderii structurilor asociative să ofere un singur exemplu de succes sau realizare care să justifice poziția pe care o ocupă? Întrebați-l, care au fost formele și acțiunile de protest și revoltă la care a luat parte în ultimii 5-7 ani și cu ce rezultate?
Pactul pentru resursa umană din Apărare
„Pactul pentru Apărare” ar fi trebuit să contribuie la modernizarea și consolidarea capabilităților militare. Din păcate, încă mulți confundă „capacitățile” cu „capabilitățile”. Mai trist este când acești „mulți” sunt la nivelul decizional.
„Pactul pentru apărare” nu are nicio valoare dacă acel 2% este angajat doar în contribuții la prosperitatea corporațiilor din industria de armament. Niciun „sistem” Patriot, HIMARS sau avion multirol nu ne apără singur. Putem cheltui, în următorii 10 ani, întreg Bugetul României pentru a cumpăra cea mai performantă tehnică militară existentă pe piață și tot nu suntem mai apărați decât astăzi.
Fără personal, fără militari, fără resursa umană necesară exploatării, niciun sistem de apărare nu valorează mai mult decât o grămadă de fier vechi. Asta trebuie să înțeleagă politicienii și asta trebuie explicat poporului.
Ne tăvălim de grija Ucrainei. Mișcător sentimentul, deși greu de înțeles amploarea lui, dar nu învățăm nimic din ce se întâmplă acolo. Occidentul poate să sufoce liniile de apărare ucrainene cu tancuri, avioane și artilerie ultramoderne, fără personal instruit să le exploateze efortul este pur și simplu risipă. Ce se va întâmpla când resursa umană din Ucraina se va epuiza? Tot Vestul suplinește deficitul?
„Pactul pentru Apărare” trebuie extins, obligatoriu, și asupra militarilor. Activi, în rezervă sau retragere ei sunt cei care ridică un „sistem” Patriot la nivelul unei „capabilități militare”.
Este imperios necesar ca toate partidele din România să accepte că fără o Armată puternică riscăm să dispărem ca stat și națiune. PNNR-ul cui îl mai susțin Drulă și Ghinea atunci?
Sunt legitime și salutare protestele sau mitingurile personalului din SNAp, dar… cât timp se limitează doar la revendicări exclusiv pecuniare relevă ambiții mărunte, meschine chiar. Contează ce se întâmplă cu România sau important este doar confortul personal?
Deocamdată, protestele poate că sunt comune, dar urmăresc doar efecte individuale. Revenim (aici)…
Bun articol! Bravo!