Între magistrați și militari n-ar trebui să existe competiție. Cum n-ar trebui să revenim invariabil la „capra vecinului”. Instanțele, la fel ca Armata sau Poliția, sunt instituții fundamentale pentru o societate care dorește să funcționeze armonios.
Cu toate acestea, într-un „Memoriu al magistraților pensionari”, adresat Camerei Deputaților (detalii aici), militarii sunt nominalizați ca beneficiind de un tratament preferențial din partea Legislativului. Culmea tupeului în România: judecătorii și procurorii să acuze Statul că are simpatii speciale față de militari!
Între magistrați și militari trebuia să existe egalitate în raport cu Statul. Pentru că toți, inclusiv Statul, se subordonează Legii.
În opoziție cu militarii, magistrații sunt legea. De la Curtea Constituțională (CCR) la Judecătoria din Dorohoi justiția se înfăptuiește oricum, mai puțin „în numele legii”.
Zeci de ani magistrații au acceptat privilegiile, acordate de un Stat mărinimos cu instrumentele sale coercitive. De foarte multe ori justiția s-a realizat în funcție de interese și convingerile magistraților sau a politicienilor. S-a ajuns până în situația, total absurdă, ca CCR să declare sacrosante pensiile magistraților.
Un singur exemplu, din sutele care demonstrează sprijinul acordat Statului de către magistrați, tocmai în detrimentul militarilor.
Ordinul „Meritul militar”, a fost instituit prin Decretul 211 din 1954 ca o recunoaștere a loialității față de Patrie și Armată. Simbolic, printr-o decorație acordată în activitate. Financiar, printr-un spor acordat pensiei militare de serviciu.
Într-o complicitate, care respectă regula, Instanțele au considerat legală eliminarea unui drept al militarilor în rezervă, pentru a nu obliga Statul la plăți suplimentare. La fel cum au anulat și sporul pentru contribuția la pensia suplimentară.
În astfel de spețe, Instanțele nici măcar nu se mai obosesc să citească cererile militarilor. Pur și simplu le resping prin decizii „copy-paste” din dosare similare.
„Meritul judiciar” mai egal decât „Meritul militar”
Între magistrați și militari există foarte puține similarități. Nici nu poate fi vorba de comparație. Este trist, dar nu surprinde ignoranța magistraților când aleg să se compare cu militarii. Nu există niciun palier al confruntării drepturilor și responsabilităților dintre magistrați și militari care să justifice încercarea acestora.
Așa cum subliniam (aici) militarii au interzise sau restrânse aproape jumătate din drepturile și libertățile constituționale. Cum ar putea exista un termen de comparație cu magistrații? Chiar dacă aceștia au copiat permanent drepturile militarilor.
Magistrații beneficiază și ei de recunoașterea loialității, printr-o decorație similară Ordinului „Meritul militar”. Sistemul își fidelizează instrumentele.
Ordinul și medalia „Meritul judiciar” (clasele a III-a, a II-a şi I) au fost instituite prin Legea 142/ 1997. Aceeași lege prevede și reducerea impozitului pe venit a magistraților, cu 30%, 40% şi, respectiv, 50%, de la data acordării. Un spor financiar care se răsfrânge și asupra bazei de calcul a pensiei. Cu atât mai mult în viitor, dacă Parlamentul va decide plafonarea acesteia la salariul net dintr-o perioadă de referință.
De remarcat că, în anul 2004, Legea 303 privind statutul judecătorilor și procurorilor, introduce „Diploma meritul judiciar”. Nu există nicio referire privind anularea sau renunțarea la ordin și medalie.
Nu există similarități între magistrați și militari.
Chiar dacă ambele categorii socio-profesionale își reclama rădăcinile încă din vremurile în care societatea era organizată tribal. Aceasta este cam singura asemănare. Eventual, mai putem adăuga, în sprijinul magistraților, și faptul că funcția de judecător (sau procuror) „este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată”. Teoretic doar, practic mulți au partidul sau Serviciile in inimă.
Pe mai departe, sunt atât de diferiți, magistrații și militarii, încât orice apropiere este în detrimentul ostașilor.
Pensiile nesimțite și nesimțiții pensiilor de serviciu
Argumentul suprem al magistraților, pentru pensia de serviciu, este independența justiției.
Niciodată justiția română nu a fost independentă înainte de 24 iulie 1997? Pentru că asta este data de la care au luat „naștere” pensiile de serviciu ale magistraților, prin modificările produse de Legea 142/ 1997 la Legea 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească.
Constituția actuală nu este foarte diferită de prima Constituție a României Mari, cea din 1923. Capitolul „despre puterea judecătorească” asigura mai multă coerență în aplicarea legii decât o face prezenta Lege Fundamentală. Cu toate acestea, nimeni nu s-a gândit să acorde privilegii judecătorilor.
Pensiile militare de stat au fost stabilite de Cuza în anul 1864. Cu o jumătate de secol anterior înființări sistemului de pensii civile. În aproape 150 de ani nimeni nu s-a gândit să atace contractul pe care militarii îl au cu poporul. Unul care cuprinde un pachet de obligații și responsabilități ale părților. Nimeni, cu excepția PDL (ascuns astăzi sub sigla PNL) în 2010 și a Uniunii Sabotați România / USR in actuala legislatură.
Un militar este obligat să parcurgă o carieră și un număr bine definit de ani pentru a beneficia de „pensie militară de serviciu”. Regula nu se respectă în cazul magistraților.
Conceptul de „pensie de serviciu” pentru judecători și procurori a fost introdus de un fost președinte PNL, Valeriu Stoica. Ulterior a fost extins și către personalul auxiliar din instanțe.
Cele 180.000 de pensii militare ale rezerviștilor din SNAp ating o medie de 4.500 lei. Medie ridicată tocmai de… magistrații militari. Niște căpușe care exploatează slăbiciunile sistemului.
Eliminarea „magistraților militari” de pe statele de plată ale Caselor sectoriale de pensii ar apropia media remunerației rezerviștilor militari de cea a pensiilor civile. Mai mult, ar crește peste pragul de 20.000 lei media pensiilor magistraților.
(In)justiția instanțelor din România
De foarte multe ori am adus în discuție corupția din Armată. Fenomenul riscă să ajungă endemic, dacă nu se intervine agresiv și sistemic. Totuși, în comparație cu situația din Instanțe și Parchete, Armata încă poate fi model instituțional pozitiv.
Corupția și abuzurile sunt (deocamdată) excepții în Armată. În justiție excepții sunt situațiile în care legea prevalează intereselor sau nu este abuzată de magistrați.
La originea situației în care ne aflăm se află politicienii. Aserțiunea este dincolo de orice polemică. Cu toate acestea, fără concursul generos al „magistraților”, politicienii nu ar fi reușit să aducă țara în pragul dezastrului.
Clamăm deseori necesitatea asanării societății românești, de partidele politice care s-au transformat în clanuri mafiote. Nu s-ar fi ajuns aici dacă instanțele din România n-ar fi deschis drumul.
Sistemul românesc de justiție este definiția și cauza putregaiului care controlează societatea românească. Conflictul de interese, traficul de influență, abuzul în serviciu, șantajul instituțional etc… Sunt doar câteva fapte penale dintr-o paletă care cuprinde cam toate infracțiunile de corupție și de serviciu.
România ocupă primul loc într-un clasament global al proceselor prin care se reclamă încălcarea drepturilor omului. Avem cele mai multe condamnări la CEDO, după Rusia, Turcia și… „slava Ukraini”. Cam asta este compania de care ne „bucurăm”, exclusiv din cauza „magistraților” români.
Evaluarea situației României la CEDO este doar vârful icebergului. Acolo ajung doar cauzele celor suficient de perseverenți și tenace. În spatele fiecărei reclamații adresată CEDO sunt alte zeci de situații în care cetățenii renunță, dezgustați, să-și mai apere drepturile.
Să amintim nerușinarea celor care au introdus, subtil și mizerabil, procurorii sub umbrela care îi protejează pe judecători? Asta deși „procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului … controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției”. Sunt subordonați politic, pentru cei care pretind că nu înțeleg textul Constituției.
Între magistrați și militari nu există egalitate
Între magistrați și militari nu poate exista egalitate. Primii decid, fără să fie responsabili, asupra modului în care sunt respectate libertățile cetățenilor. Erorile judiciare produc tragedii și amputează vieți sau destine. Ceilalți, militarii, au jurat să-și sacrifice propria viață pentru a apăra tocmai libertățile cetățenilor. Pentru militari erorile se plătesc cu propria viață.
Magistrații au acceptat mita sistemului și s-au bucurat de drepturi și remunerații indecente. Astăzi își lărgesc sfera infracțiunilor adăugând șantajul celor menționate anterior.
Consiliul Superior al Magistraturii cere ca pensia de serviciu să rămână la 80% din indemnizația de încadrare brută lunară şi sporuri. Instituția avertizează că schimbările la legea pensiilor speciale ar putea duce la pensionarea magistraților (detalii aici).
Așa, și? Cu sau fără magistrați justiția în România va fi aceeași: o loterie.
Indiferent care sunt argumentele legale, fără niciun fel de respect față de jurisprudență sau măcar deciziile aceleași Instanțe, șansele unui verdict corect sunt mai mari la „loz în plic”. Rămâne, însă, tupeul fără margini al magistraților.
E suficient să lecturați cele două epistole. Veți înțelege de ce justiția din România este orice, mai puțin garantul aplicării legii. Rapace, incompetenți, profund atinși de viciul politicii și al corupției, lipsiți de principii și bun simț… ăștia sunt magistrații României.
Sigur, există și excepții. Încă mai avem judecători și procurori dispuși să-și riște cariera și liniștea pentru a-și respecta jurământul și statutul pe care societatea îl conferă magistraților. Din păcate, atât de puțini și atât de marginalizați încât abia dacă se mai zăresc.
Între magistrați și militari nu există solidaritate, cum nu există colaborare sau obiective comune. Justiția din România este un cadavru în descompunere, Armata este doar temporar și selectiv lovită de plaga corupției.
Militarii își vor apăra Țara indiferent cât de mult își bat joc societatea și politicienii de ei. Magistrații își apără doar portofelul, într-un dispreț profund față de principii sau drepturile legitime ale celorlalți români.
Din nefericire, cam asta e situația, rezultată din reforma Iliescu KGB!
Puțini au observat diferența enormă între ce spunem și ce facem. CCR pretinde că magistrații au aceste drepturi nemeritate pentru a fi independenți. În realitate supunerea în fața șefilor (de multe împotriva legii sau pe lângă ea) s-a obținut prin acordarea acestor drepturi. Cele câteva pedepse au fost provocate de nesupunere, cazurile Mustățea, judecătoarele șpăgare, etc. ca și deciziile de clasare în cazuri de infracțiuni dovedite fără dubiu (fals intelectual, abuz în serviciu) fiind de notorietate.
Pentru 25-30 de mii de lei poți apela la un asasin profesionist. Dacă acesta mai are și relații cu procurori, judecători sau șefi din sistemul mafiot, crima nu se confirmă, sau se prescrie, așa că investiția e sigură.
Doar teoretic, magistrații sunt independenți și supuși doar legii, pentru că banul corupe, iar „puterea absolută corupe absolut!”. Promovările în justiție sunt bine controlate, iar despre Consiliul Superior al Magistraturii, nici nu avem voie să vorbim. Contrar logicii elementare proba eliminatorie este interviul care nu poate fi decât probă subiectivă. Vorbim degeaba despre logică în justiție!
În cazul militarilor, chiar dacă printre șefi există și nepotriviți moral sau intelectual, „ordinul se execută”, pentru că există o ierarhie clară, ca și pedepsele
Despre cuantumul salariilor și pensiilor militarilor raportul este de aproape 1:10 față de magistrați. Orice comparație e … de prisos
Intrebații pe cei de la SRI!
Sunt cumva complici?
Lăsând în urmă legile justiției, trebuie să spun că niciunde activismul magistraților nu s-a manifestat mai pregnant decât în domeniul salariilor și pensiilor proprii. Istoria pornește de la începutul anilor 2000, când, odată cu înființarea DNA și DIICOT, au apărut diferențe semnificative în salarizarea judecătorilor și procurorilor, în sensul că procurorii care activau în aceste structurispecializate și judecătorii care soluționau cauzele trimise de aceștia în instanță beneficiau de un spor salarial de 40%. Nemulțumirile din partea celorlalți nu au întârziat să apară și, pentru că Guvernul nu a intervenit, magistrații au inițiat primele procese în care reclamau discriminarea salarială.
Cauzele erau soluționate de către judecătorii care nu activau în secțiile penale ale instanțelor, deci care nu primeau sporul de anticorupție și crimă organizată, adică chiar de către cei ”discriminați”.
Erau în temă, în condițiile în care erau ei înșiși reclamanți în cauze similare, judecate de alți colegi de-ai lor și, deci, nu era nevoie nici de pledoarii remarcabile ori de deliberări aprofundate pentru a constata existența discriminării și acordarea sporului salarial de 40% tuturor celor care îl cereau.
Un val de procese s-a iscat în toată țara, în final ajungându-se ca sporul pe care legiuitorul l-a conceput pentru a stimula și recompensa exclusiv activitatea magistraților în combaterea corupției și a crimei organizate să fie plătit cvasi totalității judecătorilor și procurorilor, indiferent de natura cauzelor pe care le instrumentau. Guvernul, pus în fața acestui fenomen, nu a mai avut ce face și a acordat creșterea salarială tuturor magistraților, inclusiv celor care nu intentaseră acțiuni judecătorești, crezând probabil că în acest fel problema va fi rezolvată.
Problema punctuală fusese într-adevăr rezolvată, numai că ea germinat aroganța și lăcomia sistemului judiciar.
În urma acestui succes, magistrații și-au dat seama că prin hotărâri judecătorești își pot stabili singuri salariile și că nu mai depind de legiuitor.
Lor li s-au alăturat în anii următori, personalul asimilat magistraților, asistenții judiciari și personalul auxiliar din justiție, fiind promovate noi acțiuni în pretenții prin care se solicitau diverse alte drepturi, precum prima de concediu, sporul de vechime în muncă, sporul de specializare, sporul de periculozitate, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate, tichete de masă, sporul de permanență, sporuri de fidelitate și diferiți coeficienți de multiplicare. Mii și mii de procese s-au aflat dintr-o dată pe masa judecătorilor care erau chemați să se pronunțe în chestiuni care îi priveau personal. Sistemul judiciar își făcea singur dreptate.
Nu știu ce așteptări putem avea de la niște … care nu-și cunosc „propria origine … de drept”? Dacă ar fi studiat ar fi cunoscut că: „Nemo debet esse iudex in causa sua” înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, că „Nimeni nu poate judeca o cauză în care are un interes”.
Mai departe: faptul că „serviciile” au acaparat sistemul de promovare în magistratură; că interviul e probă eliminatorie în admiterea și promovarea în magistratură; că orice om „ajutat” să acceadă la un statut cu extrem de multe drepturi și fără nici cea mai mică răspundere, devine dator celui care l-au ajutat; că în justiția română subordonarea ierarhică e mai eficientă decât în armată; sunt doar detalii ale reformei Iliescu KGB