A rămas o chestiune de timp până când poporul va admite „democrația comunistă social-liberală” ca formă de organizare statală. Nimic din ce se întâmplă astăzi în România nu mai are legătură cu democrația autentică, cea în care deciziile sunt expresia voinței majorității.
„Democrația comunistă social-liberală” a devenit realitate când PSD și PNL au renunțat la pudibonderia politică și au recunoscut public concubinajul. O relație nefirească, una împotrivă naturii, la fel ca toate cele pe care indivizi cu serioase deviații comportamentale încearcă să le impună ca normale.
„Democrația comunistă social-liberală” mizează pe lipsa de reacție a poporului român. Unul suficient de prost și de îndobitocit încât să nu vadă dincolo de gardul propriei case. Un popor care întoarce privirea, care nu dorește să știe, nu vede și nu are nicio intenție de a înțelege ce se întâmplă în jurul său.
Vitele din staul au mai multă personalitate decât poporul care privește indiferent cum este închis în grajd.
Nu există o lege care să ne ia copiii. Este fals. Cum să fie când îi oferim de bunăvoie și, deliberat, le îngropăm viitorul?
De la ieniceri la instituționalizați
Vineri, 12 mai 2023 a fost trimisă spre promulgare „Legea privind organizarea activității de prevenire a separării copilului de familie” (PL-x nr. 145/2023)
Prin norma menționată apartenența copilului la familie şi a liberei alegeri de către părinți a datelor esențiale ale existenței lui deschide perspective sumbre. Într-o explicație rudimentară statul își asumă rolul de autoritate supremă asupra tuturor copiilor. Poate să-i despartă de familiile care nu se supun tuturor regulilor. Apoi, dacă familiile respective se conformează, îi pot primi înapoi.
Printre altele, legea impune și o recenzare a copiilor. A tuturor copiilor. Nici nu s-ar putea aplica altfel. O recenzare care se desfășoară pe baza unor criterii neclare sau care pot fi stabilite prin hotărâre de guvern.
În esență: statul, din punct de vedere juridic, preia în custodie copiii, îi triază, şi stabilește care dintre ei se află şi care nu se află în „risc de separare de familie”.
România este obișnuită cu existența statului opresiv. Unul lipsit de rațiune și, mai ales, empatie sau considerației pentru cetățenii săi. De la fanarioți și comuniști până la social-liberalii prezentului nimic nu s-a schimbat.
Turcii ne mai luau copii. Comuniștii n-au mers atât de departe! Erau prea rudimentari ca să-și permită astfel de rafinamente. Să ascunzi intenții malefice în spatele cuvintelor frumoase este un capitol din manipularea care promovează „democrația comunistă social-liberală”.
Drumul spre iad este pavat cu bune intenții
La o privire superficială legea este minunată. Se definește ca fiind una de „organizare a activității de prevenire a separării copilului de familie”. Cine s-ar putea împotrivi unei legi care are în vedere „interesul superior al copilului”? Cine ar mai avea curiozitatea să privească dincolo de perdeaua de fum a declarațiilor privind bunele intenții?
Mai contează că „binele” pe care statul îl dorește copiilor este unul obligatoriu? Mai prezintă importanță că „democrația comunistă social-liberală” impune „binele” ca „obligație”? Care este diferența față de „binele” comunist impus cu tancurile rusești?
Sub umbrela „prevenției”, Legea privind organizarea activității de prevenire a separării copilului de familie reglementează situațiile care oferă statului dreptul de a impune în viața de familie „binele”. Cu forța, în mod obligatoriu, independent de poziția, voința și convingerile părinților.
Unele dintre aceste situații sunt atât de generos formulate încât acordă statului dreptul de a intra în majoritatea locuințelor din România.
„Binele” copilului este definit în mod indirect, ca fiind opus situației de a trăi într-o familie aflată „în una din cele peste 20 de „situații de vulnerabilitate”. Printre ele regăsim familia care „nu dispune de spațiu locuibil suficient”, „întâmpină probleme privind siguranța şi igiena locuinței”, „are unul sau mai mulți copii nevaccinați cu schema din programul național de imunizări” sau „are unul sau mai mulți copii cu performante școlare slabe”.
În lege nu este definit „spațiul locuibil suficient” și nici ce presupune „siguranța locuinței”. Care sunt „performanțele școlare slabe”? Un individ care obține un doctorat prin furt ce fel de performanțe are?
Apoi, „vaccinarea” împotriva SARS COV-2 a fost „program național de imunizare”. Familiile care nu-și vaccinează copiii în astfel de situații rămân fără ei?
Constituția României, un moft!
Legea în cauză este în coliziune cu multe drepturi și libertăți fundamentale. Anulează intimitatea familiei, coeziunea ei, familia este dezmembrată, este supusă disecției de un stat care se insinuează brutal în interiorul familiei.
Orice lege trebuie construită într-un mod riguros juridic. Pe baze plecând de la analize din perspective multisectoriale, evitând pe cât posibil ambiguitățile, presupunerile, aproximările și generalitățile ce ar putea genera potențiale abuzuri din partea celor chemați să o aplice.
S-a înțeles faptul că scopul declarat al acestei Legi ar fi acela de a veni în sprijinul familiilor încadrate în acele câteva zeci de situații care ar putea conduce la separarea copilului de familie. Cu toate acestea, intruziunea obligatorie a statului în intimitatea familiilor nu poate fi salutată de către societatea civilă, indiferent de „motivația” statului.
„Familia este în situație de vulnerabilitate dacă stă mai îngrămădită! Sau dacă are un membru adult cu dizabilități! Sau dacă una şi alta?! Şi vine statul şi ce face? Caută, din ușă în ușă, aceste „vulnerabilități”, şi dacă găsește una, face PLAN DE MĂSURI! Trebuie să facă plan de măsuri. Şi niște tehnicieni în asistenta socială verifică implementarea planului de măsuri!
Toate acestea sunt niște intruziuni înfricoșătoare în intimitatea familiei.” Cuvintele aparțin unui judecător al unei Curți de Apel și sunt doar un fragment dintr-o analiză care produce fiori (aici).
Este adevărat, nu poate fi negată realitatea situațiilor grave, a familiilor care necesită intervenția serviciilor publice. Există, însă, cadrul normativ oferit de Legea 272/2004. De ce nu intervine statul, astăzi, în astfel de situații?
Legea (PL-x nr. 145/2023) trimisă spre promulgare oferă statului dreptul de a interveni și, astfel, a suplini rolul părinților sau chiar de a se interpune între aceștia și copiii lor, în marea majoritate a familiilor din România. Chiar și în acele cazuri în care nu există o nevoie reală de sprijin extern.
Românii (N-)au talent
Aplicarea legi „privind organizarea activității de prevenire a separării copilului de familie” se poate face fără acordul părinților, în ceea ce privește colectarea și prelucrarea datelor, anchetarea, monitorizarea ori întocmirea și implementarea planului de servicii care vizează în mod direct copiii și familia. Faptul că nu se prevede acordul părinților, deschide calea unor potențiale abuzuri sau aplicarea mecanică a legii, fără ca scopul declarat al acesteia să fie atins întocmai.
De ce nu intervine statul când copiii sunt exploatați în beneficiul trusturilor media sau a intereselor politice? Recent, un copil de 7 ani ani a câștigat un pseudo-concurs de talente. E straniu cum definesc unii „talentul”! Ce fac televiziunile pentru bani nu are (întotdeauna) legătură cu „talentul”.
Pentru cei care nu fac diferența dintre talent și mecanismele cognitive subsumate (memoria printre ele) trebuie explicat că redarea unor texte n-are tangență cu talentul. Mai ales când cel care o face nu înțelege sensul cuvintelor. Articolul „Pruncul, concursul și euroii” este pertinent și relevant pentru a explica și celor care refuză să înțeleagă grotescul situației.
Dacă emitem pretenții că un copil de 7 ani înțelege patriotismul sau naționalismul atunci avem o mare problemă. Avem un președinte și un premier-general care nu înțeleg… sau nu le pasă.
Recentul câștigător al „concursului” menționat este un exemplu irecuzabil de exploatare a unui copil pentru a obține foloase materiale. De ce nu intervine statul să oprească astfel de abuzuri?
Locul doi a fost obținut de alți doi copii, din Ucraina, iar locul trei de un copil din Republica Moldova. Cel din urmă este „popular” pentru melodiile cu evidente alunecări spre manele.
Concluzia? În România au mai mult talent ucrainenii și moldovenii. Românii au talent doar să repete, ca papagalii, texte pe care nu le înțeleg. De la președinte și premier la copilul de 7 ani! Cum să nu aibă succes „democrația comunistă social-liberală”?
Devine „tot mai penibil” ! Nu m-aș referi la punctele de vedere discutabile privind modul în care sunt educați copii în familiile lor, pentru că deseori apreciem greșit viitorul. Știe cineva ce va deveni copilul politician la 7 ani sau copilul manelist?
Înlocuirea obligațiilor garantate doar teoretic de Constituție, cu drepturile unor autorități ale „statului democratic”, nu e ceva nou și nici specific României.
Nesimțiții nu au înțeles că democrația nu înseamnă anarhie și că oricine are dreptul de a decide este obligat să răspundă de consecințele deciziilor sale. Am ajuns să ascundem sub formă de hotărâri ale unor comisii iresponsabile, toate escrocheriile prin care unii au vândut ce nu le-a aparținut niciodată (contra unor beneficii uriașe).
Ne scapă din vedere esența: și anume faptul că oricine capătă un drept de „autoritate” depune un jurământ de a cărei respectare nu răspunde, din păcate, decât în fața lui Dumnezeu.
Am ajuns în situația că statul autoritar dovedit incapabil să rezolve probleme, poate să pedepsească cetățenii care nu pot sau par că nu pot să-și rezolve propriile probleme.
Avem judecători pe mâna cărora ne lăsăm drepturile, averea și viața, cărora nu le pasă de consecințele deciziilor lor. Pentru că, deși în fapt și în drept sunt supuși ierarhic, ar trebui să fie independenți, pot fi iresponsabili?
Avem autorități plătite pentru a ajuta familiile „în situații de vulnerabilitate” care pot lua copiii din familie. Nu ne spune nimeni ce va face statul cu ei, pentru că deja casele de copii sau asistenții maternali și-au dovedit limitele