„Jur credință patriei mele România, jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții […]“.
Niciun militar nu jură credință președintelui, Parlamentului sau Guvernului. Cu atât mai puțin unui klausică, marcelică sau ionică ajunși conjunctural în funcții de decizie.
Militarii nu jură credință ministrului, fie el și al apărării naționale. Nici celor care conduc Sistemul Național de Apărare. Imnul Național nu-i provoacă fiori militarului la gândul că își așază, ipocrit, clasa politică mâna la piept. Sau pentru că un ministru sau senator mai depune o coroană de flori la mormântul camarazilor care au onorat legământul „cu prețul vieții”.
Privațiuni și responsabilități nu-și asumă militarul de dragul generalilor care își vând camarazii, pentru stele și aspirații politice.
Militarii jură credință poporului! Să-l apere „chiar cu prețul vieții”. Chiar dacă sunt umiliți zilnic, când le sunt numărate florile din coroanele funerare, prea multe dintr-o pensie „specială”. Batjocoriți de politicieni, în goană după voturi ieftine, sau de proprii generali, ahtiați după onoruri efemere, militarii tot sunt obligați să jure că-i vor apăra „cu prețul vieții”.
Și politicienii depun un jurământ. Unul generos în cuvinte și promisiuni goale. La fel ca o platformă electorală sau program de guvernare.
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea…” Ministrul sau parlamentarul nu poate „dărui” mai mult decât are. În lipsa unei cantități (sau calități) suficiente de „putere și pricepere” ce vină are clasa politică pentru dezastrul în care se afundă România? De remarcat că politicianul nu-și asumă apărarea țării „chiar cu prețul vieții”. O apără și el, dar mai relaxat. Nu încrâncenat și dispus la sacrificiul suprem, cum își asumă militarul.
Înfrângerea Armatei, pe timp de pace
Un incompetent, aflat la limita dintre indecență și iresponsabilitate, trăiește permanent teama să nu-i fie descoperite limitele. Din instinct va promova indivizi vulgari, de o statură morală și profesională inferioare lui. Se va înconjura de lingușitori și obedienți care să-i alimenteze orgoliul. Să-i consolideze convingerea că funcția nu-l covârșește, ba ar putea aspira la una mai mare. Este spirala în care România a intrat de mulți ani, iar dezastrul tot mai accentuat din toate domeniilor confirmă asta.
Pentru a distruge o țară nu este nevoie să o treci prin „foc și sabie”, e suficient să promovezi în funcție de decizie indivizi mediocri, banali și frustrați. De restul se ocupă ei.
Apoi, distruge-i Armata!
Emancipată de sub controlul civil, dar subordonată interesului politic. Cu o conducere coruptă și lipsită de onoare sau morală. Fără instrumente elementare de îndeplinire a misiunilor de bază și în interiorul căreia fiecare decizie pare un act de sabotaj, o astfel de Armată este garanția incapacității unei țări de a-și proteja interesele.
Un corp de militari aflat sub presiunea unui cadru normativ volatil și lipsit de predictibilitate. Un sistem în care promovările se fac, de cele mai multe ori, discreționar și lipsit de transparență.
Un cadru de salarizare insultător și lipsa oricăror garanții privind veniturile după trecerea în rezervă.
O concepție de achiziții, prin programe majore, care urmărește aproape exclusiv bunăstarea corporațiilor străine, în detrimentul operaționalizării unor capabilități reale de apărare a țării.
Un atac permanent și concertat, din partea unui segment mass media și societate civilă, coroborat cu lipsa totală de reacție a liderilor săi.
Așa trebuie să arate o Armată căreia îi distrugi motivația să-și apere Țara „chiar cu prețul vieții”.
Miliardele din programele de înzestrare
Într-un articol recent apare o anchetă care ne promite că „Structurile de informații deconspiră generalii trădători de țară: Cum s-au furat miliarde de euro din programul de înzestrare al Armatei Române” (detalii aici).
Printre altele se readuce în atenție un incident recent. „În timpul exercițiului militar SABER GUARDIAN 23 din România un transportor blindat Piranha 3C s-a scufundat în Dunăre … Știrea a trecut la și altele, însă nu același lucru s-a întâmplat pe canalele de Telegram rusești…”
Am scris despre cum „generația Ciucă”, a generalilor din Armată, încearcă să transforme un transportor blindat în submarin (aici). Deși Piranha 3C este flotabil, indisciplina și incompetența au expus Armata României ironiilor celor care se bucură să ne devoaleze slăbiciunile.
Altfel, este adevărat! Am plătit 2 miliarde de dolari pe niște transportoare blindate inutile, care nici măcar nu sunt livrate. În urma unei deturnări a intenției inițiale, cu serioase suspiciuni de abuz sau neglijență în serviciu, achiziționăm echipamente pentru paradele lui Ciucă. Apoi, așteptăm cu căciula în mână, în genunchi și umiliți, să ne apere alții.
Am plătit alte 2 miliarde pe avioane și radar tridimensional, dar nu suntem în stare să oprim câțiva contrabandiști. F-16 nu zboară deși achiziția a început în 2014. Au trecut 9 ani și tot nu avem piste pentru F-16, simulator pentru piloți sau centru logistic! Banii i-am dat însă…
Dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor, mai sunt (încă) militari care nu au uitat că sunt obligați, cel puțin de jurământ, să-și apere țara „chiar cu prețul vieții”. Deși, în situația de față prețul ar fi doar păstrarea onoarei și demnității.
Să treci cu vederea sau să acoperi faptele reprobabile, ale unor lideri din Armată, este dovadă de lașitate. Sau o complicitate prin care vinovații speră să primească, la rândul lor, o sinecură.
Mai bine scump și prost decât bun și ieftin
Istoria achizițiilor cu dedicație, evident oneroase, lipsite de transparență și grevate de serioase suspiciuni de trădare este cunoscută de structurile de informații. Parchetul general și DNA au suficiente informații pentru a iniția investigații serioase, doar că… puterea corupe! Este un truism mai adevărat în România decât oriunde.
În anul 2017, Consiliul de Supraveghere a Cerințelor, structură controlată de Statul Major al Apărării, a aprobat înzestrarea Forțelor Terestre cu transportoare neflotabile. Argumentul a fost utilizarea unei platforme identice cu cele achiziționate anterior, Piranha 3C.
Urgența și „interesul strategic” au eliminat, din procedura competitivă, soluții viabile existente atât de pe piața europeană (AMV-Patria, SuperAV-Iveco) cât și din producția internă (proiectul Agilis sau încercarea de cooperare cu Rheinmetall din Germania). De reținut că șeful SMAp la acea data, dottore Ciucă, a fost cel care a solicitat, imperativ, atât modificarea cerințelor cât și direcționarea achiziției către brigada de la Craiova.
Cum am ajuns să renunțăm la proiectul început cu Rheinmetall și Uzina Moreni și să achiziționăm în schimb Piranha V, știe tot Ciucă, doctorul în achiziții fără licitație.
Cerința pentru transportoare neflotabile a apărut la începutul anului 2017. De reținut! Forțele Terestre au solicitat doar soluții amfibii! Logic, de altfel, având în vedere geografia și lipsa infrastructurii rutiere sau a echipamentelor mobile de treceri din dotarea Armatei României.
Hotărârea CSAT 113 din 2017 a aprobat modificarea obiectivelor programului „transportor blindat pentru trupe 8×8” în 342 transportoare flotabile şi … 227 neflotabile. Ulterior cele „flotabile” au dispărut total din preocupările Armatei.
Este un exemplu banal despre cum achizițiile Armatei au fost deturnate în scopul alimentării ambițiilor politice sau materiale ale unor generali.
„Chiar cu prețul vieții”… pentru cine sau ce?
Rămâne de văzut dacă dezvăluirile din articolul menționat vor produce efecte. Despre implicarea celor nominalizați știu nu doar cei care au jurat să-și apere țara „chiar cu prețul vieții”.
Majoritatea Armatei este formată din oameni onești, care au îmbrăcat haina militară din convingere. Mulți dintre ei sacrificându-și tinerețea, sănătatea și uneori viața pentru idealuri și un jurământ în care cred cu convingere.
Din păcate transformarea și modernizarea Armatei, a oricărei instituții, sunt dependente de calitatea liderilor din fruntea ei.
Nu sunt vinovați militarii noștri dacă nu au posibilitatea să piloteze avioane în condițiile și la standardele unei armate moderne. Nu sunt de vină tinerii noștri ofițeri dacă părăsesc Armata, cu durere în suflet și lacrimi în ochi, scârbiți de corupția și abuzul care permit atitudini reprobabile. Nu sunt vinovați soldații noștri că sunt prost echipați, că se prăbușesc cazărmile peste ei, că încă mai au au tehnică și echipamente de producție sovietică.
Vinovații sunt la vârful Armatei. Sunt printre cei care și-au construit cariera pe minciuna și dezonoarea Bătăliei de la Nasiriah, și-au împănat CV-ul cu doctorate cel puțin discutabile sau se comportă de parcă ar fi patroni la … Crucea de piatră.
Când incompetența, indolența și impertinența sunt acoperite de o conducere care cultivă obediența și umilește onestitatea, cei mai mulți rămân fără reacție. Cuvintele Jurământului Militar sunt eliberate de solemnitate, golite de greutate, aruncate în derizoriu de cei care prețuiesc mai mult corupția decât țara. Pe cine sau ce mai apără militarii, astăzi, „chiar cu prețul vieții”? Și, mai ales, la ordinul cui?