Închideți ochii și imaginați-vă un oraș în care să ne plimbăm liber, către casă, spre miezul nopții, traversând un parc plin de verdeață sau o zonă mai puțin populată și unde cei câțiva oameni întâlniți zâmbesc sau chiar ne salută cu căldură.
Copiii merg la școli unde valorile tradiționale sunt respectate, iar dascălii se concentrează pe citire, scriere, adunare, scădere și alte materii de bază și nu îndrăznesc să predea concepte care, câteodată, frizează elementarul bun simț.
Sistemul sanitar sau cel de siguranță publică sunt discrete, dar perfect capabile să răspundă oricăror solicitări. Totalul taxelor și impozitelor este la jumătatea nivelului actual și, cel mai important, sprijină bunăstarea și confortul colectiv.
Capitala, o feudă a mafiei imobiliare
Apoi deschideți ochii. Reveniți în România prezentului, în Capitală. Un oraș care ar trebui să fie exemplu pentru întreaga țară.
Imaginație, în România, își permit doar politicienii. Cei care aruncă valuri de promisiuni în campaniile electorale, pe care le acoperă apoi cu munți de scuze și lamentări. Printre altele, promisiunea unor cartiere de vis, moderne și complet racordate la utilități a fost refrenul tuturor candidaților la Primăriile Bucureștilor.
Am sperat la oaze de liniște, verdeață și civilizație într-o capitală europeană a secolului XXI. Prețuri relativ mici în schimbul unor compromisuri care, la început, nu par atât de înfiorătoare. Până la urmă o afacere cistită (aiurea!) în urma căreia am spune că prosperă doar dezvoltatorii, agenții imobiliari și, mai ales, băncile. Îi uităm însă pe veșnicii funcționari din Primării și autoritățile statului, cei care ar trebui să aprobe/ avizeze/ monitorizeze dezvoltarea imobiliară a Capitalei noastre.
Disciplina în construcții este doar un concept teoretic. Nu găsim un oraș care să iasă de sub influența mafiei imobiliare. În fapt se construiește fără niciun plan, chiar dacă ar trebui să existe niște planuri urbanistice. Se construiește fără a se ține seama de infrastructura necesară nevoilor comunităților din noile zone de dezvoltare. Normativele și planurile urbanistice conțin prevederi care permit modificări nelimitate în orice fază a dezvoltării unui imobil.
Pe baza unei legislații deficitare s-a dezvoltat o adevărată caracatiță de elaborare și avizare a tuturor planurilor. Astfel, funcționarii publici sunt cei care, fără foarte mult efort, dar în condițiile unei încălcări violente a legii, ajung să fie adevărații beneficiari ai investițiilor imobiliare.
Eternul Bumbești-Livezeni
După semnarea contractelor de vânzare cumpărare și a celor de ipotecă și împrumut cu banca, coborârea la realitate este cruntă. Ceea ce promitea să fie o zonă în dezvoltare se dovedește, în fapt, un nesfârșit șantier. Spațiile generoase de la început încep să fie tot mai ocupate de noi blocuri aruncate parcă din elicopter și realizezi curând că n-ai să mai vezi cerul decât în fotografii.
În țările civilizate toate amănuntele sunt puse la punct anterior aprobării autorizațiilor de construire pentru clădiri. Administrația locală este cea care amenajează întreaga zonă, traseele magistralelor pentru utilități, drumurile de acces sau zonele verzi. Nimeni nu primește derogări de la regulă.
În București, Primăria Generală are competență de autorizare doar pentru zonele centrale, iar primăriile sectoarelor pentru periferie. Toate primăriile acordă generos derogări, toate sunt dispuse să sacrifice confortul cetățeanului pentru bunăstarea funcționarilor din primării. România a ridicat derogarea/ suspendarea și modificarea cadrului legal sau a normativelor la rang de lege a pământului.
Toate sectoarele capitalei au permis ridicarea unor ansambluri rezidențiale care nu respect nicio normă legală. Autorizațiile de construcție sunt necesare doar pentru începerea lucrărilor, ulterior nimeni nu mai ține cont de ele. Sunt rare situațiile în care dezvoltatorul se limitează la numărul de etaje permis de autorizația de construcție. Celor mai mulți par să le fie indiferent ce scrie în acte.
Ce este însă cel puțin ciudat este modul în care ulterior pot fi vândute. Dacă în autorizație și panoul stradal scrie că vor fi 6 etaje e aproape o concesie dacă dezvoltatorul se limitează la 7. Nu sunt puține situațiile în care se trezește să mai construiască un etaj după ce majoritatea locatarilor s-au mutat.
Locurile de parcare, blestemul Capitalei
Cu foarte puține excepții, străzile (uneori fără căi pietonale) au fost amenajate după ce s-au ridicat clădirile de locuințe. Parcelele de teren s-au achiziționat în funcție de disponibilitatea financiară a cumpărătorului și/ sau vânzătorului. În ce privește dezmembrările și lotizările ulterioare acestea au fost făcute exclusiv în raport cu lăcomia funcționarului responsabil.
Astfel, s-a ajuns la situații în care străzile sunt sugrumate de proprietăți care limitează suprafața carosabilă, iar în multe zone lățimea minimă prevăzută de lege este redusă la jumătate. Nimeni însă nu răspunde. Anchetele sau dosarele penale sunt foarte rare încât te întrebi dacă nu cumva așa este normal să fie.
Problema locurilor de parcare, deși n-ar trebui să existe în noile zone rezidențiale, este chiar mai acută decât în vechile cartiere. Există norme minimale pe care dezvoltatorul imobiliar este obligat să le respecte pentru a lua autorizația de construire. Dacă acestea sunt încălcate, nulitatea sau ilegalitatea emiterii autorizației de construire se poate invoca în instanța de contencios administrativ, oricând! Se întâmplă, însă, atât de rar încât greu găsim exemple.
Dezvoltatorul este obligat să asigure un loc de parcare pentru fiecare locuință până în 100 mp, două locuri pentru cele care depășesc 100 mp și 20% locuri, din total, pentru vizitatori.
Câte ansambluri de locuințe respectă aceste procente? NICIUNUL!
Sunt dese situațiile în care după obținerea autorizației toate locurile de parcare din subsol au fost reamenajate ca locuințe sau vândute pentru amenajarea unor afaceri private. Niciun ansamblu rezidențial nu are locuri de parcare pentru vizitatori, dar niciun dezvoltator nu este făcut responsabil pentru eludarea legii.
Raiul nepalezilor, evadarea somalezilor
Șantierele care se deschid necontenit, de cele mai multe ori lângă sau în interiorul unor zone despre care ai spune că sunt complet amenajate, sunt cele care contribuie masiv la poluarea Bucureștiului.
Nu există niciun fel de disciplină sau respect pentru mediul înconjurător și pentru cetățenii din zonă. Gunoaiele și resturile de materiale zac cu săptămânile la capătul străzii, noroaiele, betonul sau nisipul sunt aduse de utilaje până pe arterele principale. Zgomotul este infernal și face aproape imposibilă respectarea orelor de liniște. Într-un bloc complet dat în folosință locatarii trebuie să respecte intervalele orare de odihnă/ liniște. Muncitorii și utilajele care lucrează în imediata apropiere nu au nicio problemă să polueze fonic la orice oră.
Sectorul construcțiilor este unul foarte bine dezvoltat în România. Salariul minim este superior tuturor celorlalte salarii, grila de impozitare acordă facilități pe care doar angajații din sectorul IT le mai primesc. Cu toate astea majoritatea forței de muncă nu este autohtonă. Tot mai multe firme apelează la lucrători din Africa sau Orientul mijlociu.
Care este sprijinul pe care statul român îl acordă acestui sector și cum contribuie la reducerea șomajului dacă majoritatea muncitorilor nici măcar nu sunt români? Rămâne întrebarea privind modul de înregistrare a acestor muncitori. Cine are evidența lor? Cum se acordă permisul de muncă, pentru ce perioadă? Unde locuiesc și cum se integrează în societate?
Asemănările Micul Paris cu cel original, din Franța, s-ar putea să ne copleșească atunci când nepalezii se vor uni cu ucrainenii. De Capitala noastră nu trebuie să se mai aleagă praful, toată este doar praf.