Războiul de la graniță, fără patimă și exaltare

Conflictul din Ucraina a intrat în faza luptelor de uzură și este departe de final. Putin nu va accepta o înfrângere sau un deznodământ care nu va avea măcar aburii unei victorii. Cum Ucraina rezistă, și o face tot mai bine, urmează să ne explice cohortele de specialiști de prin studiourile TV ce gândește și cum va acționa liderul de la Kremlin. Este evident că habar nu au despre ce vorbesc, doar preiau retorica Vestului, dar ecranele colorate, pe care desenează plini de emfază acțiuni militare, ne arată cât de mulți teoreticieni avem.

Încă nu e timp de sărbătoare

Ultimele vești, scufundarea navei Moscova și arestarea unui lot de 20 de generali, care ar fi delapidat bugetul pentru război, au fost primite cu aplauze și focuri de artificii de Blocul euro-atlantic. Privite izolat sunt fără îndoială două victorii de etapă, efectele pe termen mediu, însă, n-ar trebui să ne bucure, mai ales în ce privește înlocuirea celor 20 de generali.

Fără analize sofisticate și experiență în teatrele de operații, a fost evident pentru oricine că prestația Rusiei în Ucraina a depășit orice așteptări. Temuta Armată rusă este doar o gloată de sălbatici prost instruiți și echipați, slab înzestrați și fără tehnică modernă. În condițiile neputinței, generate de o instruire precară și o crasă indisciplină, militarii ruși s-au răzbunat sălbatic pe populația civilă. Este greu de înțeles cum ajung rușii să scoată la suprafață, în toate războaiele, reacții animalice. Ororile războiului nu vor fi eliminate niciodată, dar execuțiile în plină stradă și actele de barbarism sunt crime ordinare și lipsite de justificare.

Cei 20 de generali arestați vor fi înlocuiți, iar asta ar trebui să îngrijoreze. Atâta timp cât Armata Rusiei era măcinată de corupție și sabotată de proprii generali consecințele aduceau un plus de liniște defensivei ucrainene. Înlocuirea lui Șoigu, un ministru care are 66 de ani și este de un deceniu în funcție, va aduce un plus de vitalitate și dinamism acțiunilor Rusiei. Iar efectele vor fi similare pe întreg lanțul de comandă, inclusiv în cazul celor 20 de generali.

Un monstru hrănit cu indiferență

În anii premergători invaziei din Crimeea Statele Unite, NATO și Uniunea Europeană nu au încercat să înțeleagă profunzimea resentimentelor și animozității pe care le are Putin asupra Occidentului. O stare de spirit care a început să prindă contur la ceva timp după instalarea sa în funcție.

În primii ani la Kremlin Putin a încercat să dezvolte relații cordiale cu Vestul, inclusiv cu America. Consiliul NATO-Rusia (NRC), creat în 2002 prin Declarația de la Roma, a adus împreună statele aliate și Rusia, ca parteneri egali de dialog, cooperare și dezvoltare. Era o inițiativă deschisă încă din 1991 și care încă mai respira, mai mult gâfâia ce-i drept, inclusiv după invazia din Crimeea din 2014.  

Câteva decizii ale Statelor Unite și partenerilor săi au lărgit constant falia dintre Rusia și Vest. În anul 2001 Bush a anulat Tratatul antirachete balistice și ulterior au fost desfășurare capabilitățile Aegis Ashore în Polonia și România, ignorând protestele Moscovei. Astăzi, am spune că cele două elemente ale scutului antirachetă sunt parte a unei defensive NATO care sperăm să nu fie încercată, dar ele au avut consecințe în plan diplomatic.

După atacul din 11 septembrie 2001 administrația americană a refuzat dialogul cu Putin în ce privește Afganistanul. Războiul din Ucraina a liniștit apetitul pentru dezbatere despre Afganistan și cele câteva trilioane de dolari cheltuite. Dacă au produs sau nu efectul dorit este mai mult o problemă de pozițonare în cadrul polemicii decât de obiectivitate și realism.

Putin s-a opus și a solicitat dialog anterior invaziei din Irak, în 2003. La aproape 20 de ani, după ce America și partenerii au schimbat, printr-un război dus „sub steag fals”, cum le place unora să spună astăzi, regimul de la Bagdad regiunea nu este mai sigură. Mai mult, zona a devenit un spațiu în care s-au dezvoltat cele mai active rețele teroriste.

Anul 2008 și Summitul NATO de la București au afectat termenii colaborării lui Putin cu Occidentul. Comentariul lui Bush despre perspectivele aderării Georgiei și Ucrainei la NATO l-au inflamat, probabil, defintiv. A fost momentul în care NATO și partenerii săi tradiționali ar fi trebui să nu aibă, la rândul lor, încredere în Putin. După ce ani la rând a fost ignorat, și redus la nivelul unei puteri de nivel inferior, era evident că nu se simte confortabil.

Prin urmare, animozitate lui Putin față de Occident și „pedepsirea” Georgiei și Ucrainei nu sunt de data recentă, iar propaganda rusă își pregătește de mulți ani cetățenii pentru actuala „operație militară specială”.  Cea mai mare parte a poporului rus acceptă narațiunea, cel puțin pentru moment. În mod ironic, deși o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru rușii care vorbesc despre invazia din Ucraina ca fiind război pare acțiunea unei țări scăpate de sub control, practica are precedent. În timpul primului război mondial, Actele de Sediție și Spionaj ale Americii au reținut cetățeni pentru că doar criticau uniformele armatei.   

Astfel, din această perspectivă, acțiunile lui Putin, oricât de disprețuitoare și criminale sunt, nu ar trebui să fie surprinzătoare. De exemplu, majoritatea americanilor au susținut invazia Irakului din 2003, crezând că Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă. Apoi, americanii au susținut și războiul afgan o lungă perioadă. Și mai trebuie să înțelegem că pentru ruși „nazistul” nu este sinonim hitleristului. Un „nazist” este un ucrainean non-rus sau un ucrainean care nu crede că este rus.

Încotro se îndreaptă Putin și ce se poate face pentru a-l opri și a pune capăt războiului? Pentru Putin războiul din Ucraina este unul de „totul sau nimic”. Cum spuneam, este greu de crezut că va accepta pur și simplu să se retragă în granițele international recunoscute.

Va încerca să copleșească numeric luptele masând tot mai multe trupe, cu excepția cazului în care Occidentul va înceta retorica promisiunilor și va alimenta masiv Ucraina cu tehnică și armament. Presiunea pe care numărul militarilor ruși omorâți o va pune asupra populației din Rusia va avea efecte cât de curând. Uciderea de către Ucraina a cât mai multor ruși și generali trebuie să fie strategia de a forța o negociere, permițând în esență Ucrainei „să câștige” tactic.

Poate că unele acțiuni ale Blocului euro-atlantic nu sunt foarte hotărâte și apelurile președintelui Zelenski au un fundament real. Ucraina trebuie să aibă o capacitate reală de a amenința flota rusă de la Marea Neagră și chiar podul Kerci, care leagă ambele maluri ale Mării Azov. Mai mult, Occidentul trebuie să aibă planuri de urgență în cazul în care rușii folosesc arme chimice. Episodul recent de la Mariupol ar fi putut fi un test. Dacă da, care ar trebui să fie răspunsul?

Alianța Nord Atlantică nu are armată, popoarele țărilor membre au. Desfășurarea câtorva mii de militari în estul Europei (majoritatea americani) și accelerarea operaționalizării unor structuri de comandă și intervenție rapidă, sunt destinate mai mult confortului propriilor cetățeni și nu au cum să-l neliniștească pe Putin. Mult discutata „postură de descurajare și apărare” (ca să înțeleagă dottore Ciucă ordinea acțiunilor, nu invers cum tot ne povestește mititelul) este realizată mai mult pe hârtie. Armatele țărilor din Est, pare că nu sunt foarte capabile să respingă un atac major. Altfel n-ar celebra sosirea fiecărui contingent de 100 militari vestici cu disperarea celui salvat de la înec.

Lungul drum de la promisiune la acțiune

Să presupunem că Moscova ar dori să creeze o diversiune sau o direcție falsă care să elibereze presiunea de pe Ucraina. Moldova pare a fi un prim candidat, având în vedere trupele pe care Rusia le are staționate în zonă de peste 30 de ani. Iminența unei amenințări asupra România, atât de pe uscat, cât și de pe mare, ar distrage cu siguranță o parte din atenția NATO.

Tacticile și procedurile de apărare pe care le aplică Ucraina par să dea rezultate, dar ele trebuie susținute de Occident. Evitarea punctelor forte ale rușilor și exploatarea slăbiciunilor de care dau dovadă, folosind intens drone, Stingers, Javelins, sisteme electronice și de inducere în eroare, dispozitive explozive improvizate, mine marine, rachete cu rază lungă de acțiune sol-sol și anti-navă presupun un efort de război pe  care Ucraina singură nu-l poate susține foarte mult timp.

În mod clar Ucraina a demonstrat o schimbare radicală a modului de pregătire a Armatei după 2014. Pare că inclusiv ținuta militarilor ucraineni este superioară calitativ celei cu care sunt echipați soldații ruși. Faptul că Moscova nu poate revendica nicio victorie clară în peste 6 săptămâni spune multe despre determinarea Kievului de a lupta.

Înțelegerea motivației lui Putin și evaluarea obiectivă, fără optimism și urale inutile, sunt doar o parte a soluției. Doar o strategie coordonată și coerentă a Occidentului oferă Ucrainei perspective reale de succes.

Revenind la exemplul oferit, deschiderea unui nou front în  Moldova, și la o întrebare firească: ce va face România? Peste 700.000 locuitori ai Moldovei au și cetățenie română. În același timp în jur de 500.000 au cetățenie rusă. Prin urmare, aproape jumătate din populația Moldovei are dublă cetățenie. Ce fac NATO și România, mai ales, dacă peste o jumătate de milion de cetățeni ai săi sunt amenințați cu perspectiva ororilor care se întâmplă în Ucraina?

Imaginea celor 20 de generali ruși arestați ar trebui să dea frisoane omologilor români. Inclusiv miniștrilor apărării din ultimii 7 ani. Bugetul României a oferit peste 30 mld.euro pentru creșterea capabilităților necesare apărării. Ce avem noi după cei 6 ani de 2% din PIB? Aproape nimic. Promisiunile și programele eșuate nu ne asigură apărarea țării.  Suntem cu izmenele în vine și alea de proastă calitate. Alergăm bezmetic două mine prin Marea Neagră, dar intervenim doar dacă vin italienii. Acel „no fly zone” pe care îl tot solicită Zelenski la noi ar fi „cer deschis” fără aviația aliată.

Din nefericire nu am învățat niciodată din istorie. Iarăși suntem desculți și prost înzestrați când există un conflict la granițe. Stăm însă bine doctrinar. Armata are mai mulți doctori decât medici spitalele militare în frunte cu eroul de la Nasiriah. Dacă nici de academicienii noștri nu se sperie Putin atunci chiar suntem lipsiți de noroc.

Pe noi ne neliniștește declarația lui Ciucă (aici la min. 5:57) din care am aflat că România a realizat un „hub” umanitar „to elevate the tragedy they go through” („să intensificăm tragedia prin care trec”). Dottore, dacă nici să citești nu poți, de ce te chinui? Probabil era „to alleviate” (să atenuăm), dar nu intenționăm să pătrundem tainele intelectului unui doctor în științe militare.

Lasă un răspuns

Blog at WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: