Rareori în ultimii 30 de ani Guvernul a traversat o perioadă în care să fie nevoit să gestioneze atât de multe provocări simultan. Puține sunt ministerele care să nu fie obligate să operaționalizeze structuri responsabile exclusiv cu gestionarea unor situații punctuale, generate de crizele momentului. Atât de fierbinte este situația încât premierul-general a plecat la Bruxelles. Poate i-a fost teamă lui Iohannis să-l lase singur pe Nicușor la București, să nu strice ceva, că tare este stângaci mititelul.
Au rămas miniștrii să apere fortul. Sau furtul, că nu e clar. Printre ei, cel mai sociolog dintre doctorii guvernamentali, renumitul colonel în rezervă, „fruncea” Apărării, Vasilică Dîncu. Cu Nicușor la Bruxelles, Vasilică s-a simțit eliberat.
Celentano de la Apărare
Într-o intervenție la postul guvernamental DIGI24 și-a continuat imperturbabil delirul strategic. „Pentru prima dată avem o uniune NATO-Uniunea Europeană pentru care România a militat ani de zile”. În mintea doctorului Dîncu, dacă nu era România, NATO și UE se salutau, dar nu-și vorbeau. VJTF (Very High Readiness Joint Task Force) este „forța de vigilență NATO”, „apărarea colectivă este un concept nou” sau „vom face la NATO proiecte de achiziții comune” sunt doar câteva din perlele ministrului apărării.
Celentano este incredibil! Cu fiecare ieșire publică nu face decât să sublinieze și mai mult dezastrul din capul lui. Oare nu-și dă seama că generalii, care-i pregătesc astfel de momente, își bat joc de el? VJTF este „very high…”, „apărarea colectivă” este principala sarcină și concept NATO încă de la înființare, iar „achizițiile comune” se întâmplă de zeci de ani, doar noi am fost indiferenți la așa ceva. Dîncu pare „VJTF” la fiecare apariție publică, dar are un întreg Colegiu ministerial care ar trebui să-l susțină. Niciun general nu are curajul să-i spună unde greșește? Că poate ar învăța omul, dacă ar avea de la cine.
În urmă cu câteva zile, același Dîncu anticipa că Ministerul Apărării va comunica concluziile preliminare cu privire la cauzele care au dus la prăbușirea a două aparate de zbor în care au decedat 8 militari români. S-a întâmplat ieri, 23 martie 2022. Comunicatul a fost asumat de un „birou de presă”. O structură sau o piesă de mobilier? Nu e foarte clar. Al cui este acest „birou”? Al MApN, al ministrului sau al Direcției Informare şi Relații Publice condusă de generalul „aerian” Spînu?
„Biroul” ne comunică niște „concluzii” în egală măsură „preliminare” și „probabile”. În armată „concluzia” este ceva relativ și plauzibil, dar nu neapărat adevărat. Știm ce s-a întâmplat, dar s-ar putea să fie și altfel. Sau cum am mai auzit „nu voi face niciodată politică”… decât un pic.
Concluziile inepte ale unor tragedii care se vor repeta
De cele mai multe ori, în Armată, răspunderea este, mai întâi, distribuită uniform, pe orizontală și verticală. Se așteaptă apoi până se estompează, atât de mult încât dispare.
Liderii, generalii, nu au demnitatea să-și asume nimic altceva decât privilegiile pe care le primesc odată cu stelele. Cei mai mulți sunt angajați politic și sunt incapabili să iasă din cutiuța în care au fost repartizați. Niște politruci cu orizont îngust și obiective mărunte. Dacă se întâmplă să cadă în dizgrație preferă umilința unor funcții derizorii în schimbul unor demisii de onoare. Cât despre asumarea răspunderii… niciodată un general nu va admite „a fost greșeala mea”!
Așa cum era de așteptat militarii români au murit ”cel mai probabil, din cauza unui cumul de factori umani şi de mediu, a căror pondere urmează să fie stabilită”. Puteau la fel de bine să spună că cei 8 tineri au avut ghinion și că Armata își cere scuze pentru disconfortul provocat. „Scuzați deranjul!” Un comunicat total inept și inutil. Mai lipsea să ne spună, iarăși, despre vremea … defavorabilă.
Până la urmă este corect. În Ucraina oamenii mor din cauza bombelor și a gloanțelor nu a rușilor și a descreieratului care îi conduce. Vinovat este glonțul, nu ucigașul, că doar dacă plumbul avea o urmă de empatie ar fi ocolit victima.
Au murit opt militari pe timp de pace, iar concluzia este că vina o poartă tot ei. Familiile vor trebui să trăiască pe mai departe cu drama pierderii soților și a copiilor rămași orfani. Generalii și ministrul apărării dorm liniștiți.
Vinovați sunt cei decedați
Exercițiul de poliție aeriană întărită n-ar fi trebuit să se întâmple cu participarea unor MiG-uri aflate la vârsta senectuții. În ultimii 15 ani MiG-urile au consumat mai multe ore pentru cercetarea și investigarea accidentelor în care au fost implicate decât au avut piloții, care le încadrează, alocate pentru zbor. Când acceptăm că tehnica noastră are niște limitări care nu ne permit să o utilizăm în orice condiții? Avionul în care a murit tânărul căpitan nu avea ce căuta în zbor, date fiind condițiile.
În ce privește elicopterul, lucrurile sunt și mai clare. Cum să trimiți un astfel de aparat de zbor fără să ai date certe despre condițiile meteo și prognoza acestora? Ce să înțelegem, că serviciul meteo al Armatei este lipsit de profesionalism? Exclus. Apoi, de ce să trimiți 2 scafandri dacă habar nu ai ce s-a întâmplat cu aeronava dispărută? De ce nu au trimis și doi vânători de munte? Sau doi bucătari, că poate se schimba vremea și era loc de picnic.
Într-o Armată așezată pe fundamente corecte o astfel de tragedie ar fi produs modificări importante la nivelul personalului de decizie. Unii și-ar fi prezentat demisiile, alții ar fi fost sancționați cu schimbarea din funcție. Este inacceptabil să moară 8 (opt) militari, pe timp de pace, într-un interval de câteva minute și vinovat să fie „mortul și vremea”!
Aceeași generali, care au trimis 8 militari în misiune fără să evalueze corect situația, pot fi puși în situația să angajeze mâine o brigadă în luptă. Sau întreaga armată. Pe cine vor da vina pentru eșec? Tot pe vreme și … factorul uman?
Onoarea, un fleac
Până la urmă, indiferent de concluzii, de ghinion, vreme și alți factori subiectivi, o demisie de onoare este un act de demnitate din partea celor care se află la conducere. De aia se și cheamă „de onoare” pentru că se întâmplă în condiții speciale. Altfel se numește destituire sau condamnare. Să nu-ți asumi răspunderea, să nu apelezi la onoare ca militar, mai ales general fiind, nu face decât să te transforme într-un politician ordinar. Sau un politruc.
Nu toți generalii armatei sunt lipsiți de onoare și coloană vertebrală. Ministerul Apărării are și generali foarte bine pregătiți, profesioniști cu experiență și ofițeri pentru care onoarea și principiile nu sunt (foarte) negociabile. Doar că sunt puțini și, de cele mai multe ori, blocați în poziții unde expertiza lor este recunoscută, dar decizia este limitată la nivelul structurii pe care o conduc. Pozițiile importante sunt cele unde stelele se adună câte 3 sau 4, iar susținerea și obediența, față de eroul de la Nasiriah, sunt extreme.
Am putea oferi exemple de lideri în spatele cărora Oastea s-ar alinia fără șovăire. În activitate sau recent trecuți în rezervă, sunt încă suficienți generali care s-au impus prin calități și integritate. Totuși, pentru că au ales să rămână discreți, pentru că instinctul de conservare este mai puternic decât convingerile și pentru că nominalizați ar fi și mai mult izolați, preferăm să-i lăsăm în anonimat.
Adevărul nu este un act de insubordonare
Acceptarea limitelor, identificarea greșelilor și asumarea responsabilă a consecințelor n-ar trebui să fie opționale. Accidentele sunt repede uitate, familiile rămân cu doliul din suflet, iar generalii mai primesc o stea. Este rețeta succesului în armată de peste 3 decenii. Un șef al Forțelor Terestre și unul al Forțelor Aeriene au fost marginalizați și au părăsit Armata aproape expulzați, doar pentru că nu au fost de acord cu politica de achiziții impusă de Ciucă.
Mulți din cei care au rămas ascund realitatea și îi obligă pe militari să opereze tehnică și echipamente care le pun viața în pericol. Elicopterele IAR 330 L sunt produse în 1977, în timp ce MiG-21, aflate încă în serviciu, au peste o jumătate de secol de existență. Undeva este o problema dacă sunt numite „sicrie zburătoare”.
Să recunoaștem situația, chiar dacă deranjează. Nu este doar obligația celor care au părăsit armata din frustrare sau protest. Este datoria celor care au rămas să spună adevărul. Altfel sunt complici. Fiecare trăiește cu procentul de vină pe care i-l permite conștiința. Dacă are.
6 comentarii
Comentariile nu închise.